CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE
Continuare din numărul precedent.
Preconcept: civilizaţia şi „spaţiul mare”
În procesul edificării lumii multipolare, la un moment va apărea cu toată acuitatea problema trecerii noţiunii de civilizaţie din categoria socioculturală în noţiune de drept. Aici este extrem de valoroasă concepţia „spaţiului mare” (Grossraum), elaborată de filozoful şi juristul german C. Schmitt1. Teoreticianul englez al Relaţiilor Internaţionale (RI) F. Petito2 a arătat în mod convingător importanţa ideilor lui C. Schmitt pentru domeniul RI. Schmitt se întreabă în ce mod are loc formarea normelor internaţionale, care capătă în timp statutul unor norme legale general recunoscute. El se interesează în mod special de constituirea fenomenului numit Jus Publicum Europeum, care a pus bazele sistemului european al RI în Modernitate. Schmitt se situează în mare pe poziţiile realismului, iată de ce pentru el chestiunea de prim ordin este însăşi procedura corelării suveranităţii statului naţional (deasupra căruia prin definiţie nu poate exista nicio instanţă superioară) şi elaborării regulilor în domeniul relaţiilor internaţionale, cărora, cu toate acestea, trebuie să i se subordoneze statele naţionale. De obicei, existenţa unei ordonări instituţionale a anarhiei internaţionale este recunoscută anume de liberali, motiv pentru care în anumite clasificări ei sunt numiţi „instituţionalişti”. În cazul lui C. Schmitt este vorba de un realist convins, care acordă, cu toate acestea, o atenţie deosebită structurării mediului relaţiilor internaţionale. De aici şi trăsătura paradoxală a abordării pe care o propune: „realism instituţional”3.
Potrivit lui Schmitt, haosul şi anarhia în relaţiile internaţionale în calitate de premise de bază ale realismului în RI sunt reglementate nu pur şi simplu prin apeluri la comunitatea de valori liberal-democratice, la concurenţa comercială şi la pacifism, ci prin echilibrul de forţe conştientizat într-un mod specific, corelat cu o situaţie geografică concretă. Acordând o atenţie deosebită geopoliticii, Schmitt insistă asupra stabilirii normelor de drept în funcţie de spaţiul geografic4. În consecinţă, întreaga sferă a RI este corelată cu harta fizică şi politică a lumii. Astfel, haosul în RI capătă trăsături spaţiale şi este structurat de către liniile de forţă ale echilibrului de putere între diverse ţări.
Întrucât sistemul de la Westfalia se dezice la modul formal de recunoaşterea unei realităţi legitime, ce ar depăşi suveranitatea naţională, crearea unui sistem de norme al RI bazate pe spaţiu nu poate obţine o expresie conceptualizată la nivel formal. Însă, cu toate acestea, uneori echilibrul de forţe devine atât de stabil şi pregnant, încât poate fi comparat în esenţa lui cu legea şi, respectiv, să fie fixat şi în acte cu caracter juridic. Anume o astfel de soartă a avut „doctrina Monroe”, dreptul maritim englez, „doctrina lui Wilson” sau condiţiile Păcii de la Versailles: puterile mondiale dominante identificau propriile interese naţionale (confirmate prin resurse de forţă) cu starea de lucruri stabilită la nivel normativ; şi asta chiar şi în acele cazuri în care era vorba de procese ce se desfăşurau nu doar în afara graniţelor acestora, ci la distanţe considerabile de ele.
Schmitt examinează în mod detaliat desfăşurarea acestei lucrări fine ce conduce, în ultima ei etapă, la apariţia unor structuri de drept supranaţionale, caracterizate de diverse grade de obligativitate, care contravine la nivel conceptual cu sistemul de la Westfalia, cel al suveranităţilor naţionale, universal recunoscut. Recurgând la această analiză, Schmitt utilizează termenul tehnic „preconcept”, văzut ca o anume idee politică ce dispune de o dimensiune supranaţională încă neconfirmată de normele juridice, dar care, în anumite condiţii şi ţinându-se cont de echilibrul de forţe existent la modul concret, ar putea căpăta un statut legal.
Schmitt corelează în continuare „preconceptul” (de exemplu, „doctrina Monroe” sau ”Reich-ul german”) cu frontierele spaţiale, asupra cărora ar putea fi aplicabil acest preconcept. Ca rezultat, ia naştere o nouă formă, „spaţiul mare” (Grossraum), ce constituie unul dintre componentele esenţiale ale teoriei lui Schmitt.
„Spaţiul mare” reprezintă expresia spaţială a preconceptului juridic în domeniul RI.
Dacă vom aplica această idee în cazul noţiunii noastre de „civilizaţie”, vom descoperi că aceasta se potriveşte în mod ideal cu Teoria Lumii Multipolare (TLM). Multipolaritatea, ca, de altfel, şi bipolaritatea sau unipolaritatea, nu exprimă o noţiune de drept şi nici nu poate să capete o astfel de semnificaţie într-un viitor apropiat sau chiar niciodată. Este doar descrierea echilibrului de forţe între actorii mondiali de frunte, existent de facto. Prin urmare, atât „civilizaţia”, cât şi „ordinea multipolară” au statutul de preconcepte juridice: acestea există, pot dispune de forţă şi pot fi confirmate prin resurse, pot fi declarate, pot fi funcţionale şi reale. În anumite condiţii, ele chiar pot înlocui modelul Westfalia, iar în acel moment va fi perfect legitim să se pună problema renunţării formale la suveranitatea naţională, această noţiune urmând să fie trecută asupra unei alte instanţe, civilizaţia însăşi sau polul lumii multipolare. În acest caz, preconceptul va deveni, pur şi simplu, concept şi noţiune juridică.
Însă evenimentele s-ar putea desfăşura şi conform altei logici, iar într-un astfel de caz, civilizaţia şi multipolaritatea vor rămâne la nivelul de preconcept pentru o perioadă indefinit de lungă (ca şi în cazul în care bipolaritatea n-a anulat suveranitatea naţională, dar a relativizat-o pentru toate ţările ce nu dispuneau de statutul de supraputere).
Atunci când vom încerca să conturăm graniţele civilizaţiilor, vom intra în contact cu „spaţiul mare”, o noţiune foarte potrivită în virtutea statutului ei de preconcept aplicat pentru stabilirea localizării spaţiale a civilizaţiei.
Lumea multipolară, bazată pe echilibrul de forţe a civilizaţiilor din care este alcătuită, va putea fi numită, urmându-l de Schmitt, „ordinea spaţiilor mari”5.
Relevanţa realismului pentru TLM
Civilizaţia în calitate de actor de bază în RI, precum şi TLM articulată în acest temei, pot fi corelate la un nivel nou cu teoriile existente, însă deja nu ca nişte derivate, ci ca o nouă paradigmă, aparte cu alte paradigme deja existente. O astfel de comparaţie ne va ajuta să conturăm mai amplu specificul TLM şi structura ei, dar şi să cercetăm cel mai important aspect: clarificarea faptului cum ar putea să se constituie relaţiile între civilizaţii, adică va prevala conflictul (aşa cum considera Huntington) sau dialogul (cum consideră M. Khatami sau F. Petitio6).
Realismul în cazul actorilor civilizaţiilor. Paradigma realistă, ce operează cu normele sistemului de la Westfalia şi evidenţiază în calitate de actori statele naţionale, nu e aplicabilă la modul direct pentru TLM. Diferenţa între actori predetermină o înţelegere cu totul diferită a mediului relaţiilor internaţionale. Dacă e să acceptăm paradigma realistă la propriu, vom vedea că în locul hărţii civilizaţiilor şi a „spaţiilor mari” va apărea harta politică a lumii, în care zonele civilizaţiilor sunt împărţite (uneori absolut arbitrar) într-un şir de state naţionale, unele state reprezentând intersecţia a două sau mai multe civilizaţii. Realiştii insistă asupra relaţiilor de ostilitate între state sau, în caz de forţă majoră, recunosc relaţiile ierarhice hegemoniste. Însă o astfel de abordare blochează orice încercare de integrare a „spaţiilor mari” pe temeiuri civilizaţionale. Prin urmare, realismul în starea lui pură este inacceptabil şi inaplicabil. Într-un asemenea caz, adepţii TLM se pomenesc în mod logic în raporturi polemice cu reprezentanţii realismului clasic sau ai neorealismului.
Dacă însă am privi în calitate de actori principali ai RI civilizaţiile, stabilite în cadrul „spaţiilor mari”, atunci vom căpăta un cu totul alt tablou. În acest caz am putea prezenta relaţiile intercivilizaţionale ca pe o analogie directă a structurii mediului internaţional în cadrul paradigmei realiste. Şi în acest caz e nevoie să fie postulat haosul şi anarhia, dar, de această dată, la un alt nivel, drept haos intercivilizaţional şi anarhie intercivilizaţională.
Urmând logica realiştilor, am putea spune că în cadrul TLM nu există vreun nivel supracivilizaţional, precum nu poate să existe vreo scară valorică ce ar putea să se prezinte în calitate de normă universal recunoscută între civilizaţii. Abordarea civilizaţională multipolară presupune unicitatea fiecărei civilizaţii, iar a găsi un numitor comun pentru acestea este imposibil. Anume în asta constă esenţa civilizaţiei în calitate de pluriversum7. Fiecare civilizaţie îşi formulează şi îşi prezintă în mod independent felul său de a înţelege noţiunea de om, societate, normă, adevăr, cunoaştere, existenţă, timp, spaţiu, Dumnezeu, lume, istorie, politică etc. Anume din acest motiv, dialogul între civilizaţii este posibil în aceeaşi măsură ca şi conflictul, însă este imposibilă trecerea de la câteva civilizaţii la una singură. La acest nivel, TLM poate să împrumute integral logica realiştilor tradiţionali, care neagă ontologia şi stabilitatea instituţiilor şi normelor integraţioniste, dar să o aplice asupra unui mediu totalmente diferit, nu unul internaţional (interstatal), ci intercivilizaţional.
Schimbarea subiectului ordinii mondiale presupune şi schimbarea conţinutului ei valoric. Dacă realiştii considerau că toate statele tind spre optimizarea propriilor interese şi raţionalizarea modurilor şi metodelor de atingere a acestora, atunci în cazul civilizaţiilor o astfel de schemă reducţionistă nu mai funcţionează. Civilizaţiile pot avea scopuri şi motivaţii totalmente diferite. Unii sunt predispuşi spre expansiune, alţii – spre maximalizarea puterii materiale, cei de-al treilea – spre dezvoltarea tehnică, cei de-al patrulea – spre contemplare, cei de-al cincilea – spre autoconservare prin izolare, cei de-al şaselea – spre un dialog activ cu lumea înconjurătoare şi spre un schimb de forme culturale. Aici abordarea „dizolvată” (thin) a RI nu se potriveşte câtuşi de puţin, întrucât civilizaţiile ca subiecţi sunt într-atât de polivalente şi unice, originale şi diferite, încât o abordare „densă” (thick) devine nu pur şi simplu dezirabilă, ci una necesară şi obligatorie. Modelarea profilului unei civilizaţii reprezintă de fiecare dată o sarcină unică în felul său, iar scoaterea în evidenţă a unor trăsături comune poate fi obţinută doar a posteriori, în niciun caz a priori. Aici este vorba despre o a doua limitare a realismului. Dacă realiştii înţeleg principiile „mizei pe forţele proprii” (self-help) şi ale intereselor naţionale ca pe o aliniere comună de parametri, caracteristici practic oricărui stat naţional, atunci TLM insistă asupra faptului că civilizaţiile dispun de un nomenclator al motivaţiilor de bază mult mai larg şi mai consistent, dar şi mai variat. Tocmai de aceea, atât haosul, cât şi anarhia capătă în mediul intercivilizaţional o structură mult mai complexă: este vorba nu doar despre un câmp de luptă al unor actori aproximativ la fel, dar cu potenţiale de forţă diferite, ci despre un sistem de interese şi scopuri similare, un labirint complex având mai multe straturi, în cadrul căruia funcţionează nişte legităţi non-lineare, attractori străini şi fenomene ale turbulenţei. Elaborarea hărţii anarhiei intercivilizaţionale reprezintă ceva mult mai complex decât analiza anarhiei în cadrul realismului clasic şi chiar al neorealismului.
Dar ţinând cont de aceste două amendamente fundamentale, mai multe mutări logice ale realismului pot fi incluse cu succes în procesul desfăşurării TLM.
În particular, un împrumut de primă importanţă din realismul clasic poate deveni critica existenţei însăşi a unor instituţii supracivilizaţionale. Neorealismul, cu predilecţia lui pentru construcţia unui sistem structural întemeiat pe echilibrul de forţe, poate fi aplicat cu succes şi în cazul ordinii mondiale multipolare, care, de asemenea, va fi organizată pornind de la parametrii săi de bază şi în funcţie de potenţialul de forţă al actorilor principali (doar că, în cazul dat, acestea vor fi civilizaţiile). Într-un anume sens, civilizaţiile ca poluri ale lumii multipolare vor fi nişte hegemonii regionale, cu toate consecinţele ce decurg de aici. În plus, astfel de hegemonii trebuie să fie mai mult decât două. Construcţiile neorealiste, care cercetau în mod prioritar anume modelele hegemoniste, pot fi extrem de utile pentru edificarea TLM. În plus, teoriile lui K. Waltz despre viabilitatea modelului bipolar8, care s-au pomenit la periferie, dezminţite de faptele anilor ’80-’90 ai sec. XX, pot fi incluse din nou în circuit în procesul construcţiei modelului multipolar, ce urmează a fi plasată în locul celui bipolar.
Relevanţa liberalismului pentru TLM
TLM poate împrumuta unele aspecte şi din paradigma liberală. Liberalismul insistă asupra faptului că regimurile politice similare (deşi liberalii vorbesc doar despre democraţiile liberale) înclină spre integrare, spre fortificarea relaţiilor pe mai multe planuri, sociocultural, economic şi cel de reţea, iar în perspectivă – şi a unor instituţii supranaţionale comune. Cultura democraţiei politice creează condiţii pentru depăşirea egoismului naţional. Dacă e să lăsăm la o parte apelul la „democraţie”, tipic pentru universalismul occidental, care este, în esenţă, unul „etnocentric”, vom obţine următoarea teză: societăţile cu culturi similare înclină spre integrare şi spre crearea unor structuri supranaţionale. Dacă vom aplica acest principiu faţă de zona civilizaţiei comune, ne vom pomeni pe unda TLM. Într-adevăr, procesele integraţioniste şi crearea unor structuri suprastatale în baza unei matriţe socioculturale comune decurg mult mai uşor decât în alte cazuri. În cadrul unei civilizaţii contează nu atât regimul politic al ţării (democraţia), cât cultura (iar deseori religia). De aceea, relaţiile între ţările cu o cultură (religie) comună se construiesc în baza unei logici cu totul diferite faţă de statele cu culturi diferite.
Comunitatea de cultură reprezintă pentru TLM condiţia necesară pentru o integrare cu succes în „spaţiul mare” comun, şi, respectiv, pentru crearea a însuşi polului lumii multipolare. Importanţa factorului cultural, care contează nu mai puţin decât cel al suveranităţii, îi apropie pe adepţii TLM mai mult de liberali decât de realiştii clasici care insistă în mod special asupra suveranităţii statelor naţionale, fără a ţine cont de factorul cultural. (C. Schmitt şi alţi „realişti instituţionali”, de exemplu, unii exponenţi ai şcolii engleze a RI, constituie o excepţie.) Însă o asemenea apropiere este valabilă doar cu condiţia înlocuirii semnelor „regimului politic” (democraţia) pe semnul apartenenţei la o cultură (religie) comună.
Paradigma liberală, în mod special neoliberalismul şi transnaţionalismul, acordă o atenţie aparte proceselor globalizării. Globalizarea are la nivel practic câteva etape. Iniţial are loc globalizarea regională, după care urmează cea universală, planetară. Pentru liberali, globalizarea regională constituie doar o stare intermediară şi o etapă prealabilă a globalizării planetare generale, care nu conţine nimic valoros, ci doar pregăteşte rezultatul râvnit – instaurarea „lumii globale” şi „sfârşitul istoriei”.
La rândul său, TLM sprijină globalizarea şi integrarea regională, deoarece în practică aceste procese au loc în limitele unei civilizaţii concrete. Dezbaterile în sânul ţărilor UE despre admiterea Turciei în cadrul acestei structuri supranaţionale arată în mod clar faptul că până şi în cazul europenilor, care ignoră orice aspect de ordin religios şi cultural al identităţii societăţii, sentimentul că turcii sunt străini trezeşte îngrijorări majore.
Însă în timp ce pentru liberali şi globalişti este vorba despre nişte dificultăţi de moment, adepţii TLM, dimpotrivă, conceptualizează anume integrarea regională, pe care o tratează ca pe un proces independent şi încheiat, valoros în sine; mai mult, după încheierea acestuia nu se mai presupun niciun fel de alte etape integraţioniste. Potrivit spiritului multipolarităţii, integrarea regională este văzută nu ca o treaptă sau fază a globalizării planetare, ci ca un proces istorico-politic, strategic şi social autonom, care constituie propriul său scop. Integrarea trebuie să se încheie pe măsura atingerii graniţelor fireşti ale civilizaţiei. După care va sosi faza precizării proporţiilor şi a sistemului de influenţă în zonele „de frontieră” .
Globalizarea regională îi apropie pe adepţii LTM de liberali în RI, însă atitudinea faţă de globalizarea planetară, dimpotrivă, îi îndepărtează.
Însă dacă e să acceptăm aceste două amendamente fundamentale (unitatea culturală în locul regimului politic şi globalizarea regională în locul celei planetare), atunci adepţii TLM pot să împrumute din plin argumentarea de la reprezentanţii teoriei liberale în RI, mai ales în acele cazuri în care trebuie respinse tezele realiştilor, care se ţin cu stricteţe de abordarea stato-centristă.
În plus, liberalii au dezvoltat un şir de teme care sunt, de asemenea, relevante pentru TLM.
În primul rând, este vorba despre ideea de pace sau de zonă a păcii, care constituie centrul atenţiei prioritare a liberalismului în RI9. Dacă vom arunca o privire asupra realităţilor istorice, vom observa că noţiunea de pace era în permanenţă legată de o precizare obligatorie: care anume lume? Cunoaştem Pax Romana, Pax Turcica, Pax Britannica, Pax Russica şi, în sfârşit, actuala Pax Americana. O asemenea utilizare a cuvântului „pace”, cu completarea ce clarifică a cui anume este pacea, cine e responsabil de ea şi de menţinerea ordinii, este destul de elocventă. Dacă vom corela această completare cu civilizaţiile, vom obţine teoria multipolară a păcii (Pax, peace), ce constă din câteva zone, unde va domina pacea, fiind întemeiată de fiecare dată pe un principiu civilizaţional concret. Astfel, obţinem următorul tablou:
Pax Atlantica (compusă din Pax Americana şi Pax Europea);
Pax Eurasiatica;
Pax Islamica;
Pax Cinica;
Pax Hindica;
Pax Nipponica;
Pax Latina.
Şi mai îndepărtatele:
Pax Buddhistica;
Pax Africana.
Aceste zone ale păcii civilizaţionale şi a securităţii comune pot fi luate drept concepte de bază ale pacifismului multipolar. Sarcina civilizaţiilor ca actori ai relaţiilor internaţionale este să le transforme în nişte zone ale unei păci stabile, deoarece, în caz contrar, ele nu vor putea să se prezinte de o manieră consolidată pe plan planetar. În plus, pacea multipolară (Pax Multipolaris) trebuie să aibă o ontologie aparte în contextul relaţiilor internaţionale: ea presupune concomitent un nivel supranaţional, suprastatal (din care motiv ea este o pace internaţională şi externă în raport cu statele), însă, în acelaşi timp, o pace care nu e nici „universală” şi nici „planetară” (adică una internă în raport cu civilizaţiile).
Un al doilea aspect important pentru TLM rezidă în conceptul neoliberal al interdependenţei şi al extinderii nomenclatorului actorilor. În acest caz, de asemenea, trebuie preluate toate aspectele formulate de liberali despre întreaga umanitate, însă raportate la nivelul civilizaţiei. O civilizaţie presupune existenţa unei zone socioculturale, geopolitice şi economice, în cadrul căreia se întrepătrund structuri şi comunităţi ce ţin de această civilizaţie, şi încă într-o măsură mult mai mare decât în condiţiile separării prin graniţe statale. În TLM, reţelele civilizaţionale le înlocuiesc pe cele globale, în rest funcţiile acestora rămân a fi similare. În cadrul civilizaţiei se împletesc între ele nivele diferite ale sistemelor politico-sociale, economice şi culturale, formând o hartă a societăţii mult mai complexă şi nelineară decât în condiţiile modelelor clasice burgheze ale naţiunii politice. Este vorba de o anume „turbulenţă civilizaţională”, ce necesită o abordare nelineară şi o descriere detaliată a fiecărui segment aparte. În cadrul unei civilizaţii, interdependenţa grupurilor şi straturilor sociale formează un joc complex al unor identităţi multiple, care se suprapun, se despart şi se reîntâlnesc în articulaţii noi. Codul civilizaţional comun (de exemplu, religia) creează condiţiile cadru, însă în interiorul acestor graniţe poate exista un înalt grad de variabilitate. O parte a identităţilor se poate întemeia pe tradiţie, însă o altă parte poate reprezenta construcţii novatoare, deoarece civilizaţiile sunt concepute ca nişte organisme istorice vii, care se află în procesul unor transformări continui.
TLM recunoaşte în orice individ care aparţine unei civilizaţii o identitate marcată profund de cultură, în cadrul căreia acesta poate însuşi cunoştinţele de bază, necesare pentru a-şi formula propriul punct de vedere asupra unor chestiuni civilizaţionale concrete. De aceea, la nivelul individual al unui membru de rând al societăţii, în TLM avem, mai curând, un „individ abil” al lui J. Rosenau10 decât nişte X-indivizi realişti; însă competenţa acestui „individ abil” este determinată nu de accesul personal la un spectru larg al unei informaţii necodificate (aşa cum se întâmplă în cazul transnaţionaliştilor şi al globaliştilor), ci de apartenenţa la câmpul semantic al tradiţiei.
Relevanţa Şcolii engleze în RI pentru TLM
Şcoala engleză a TLM este extrem de productivă pentru elaborarea sociologiei intercaţiunii intercivilizaţionale. Exponenţii acestei şcoli priveau mediul relaţiilor internaţionale ca pe o societate şi, respectiv, cercetau în mod prioritar procedurile şi protocoalele de socializare a ţărilor în domeniul relaţiilor internaţionale, adică „socializarea” lor internaţională. Astfel, ei i-au dotat pe teoreticienii RI cu un arsenal de metode, destinate unei cercetări aprofundate a legităţilor intercaţiunilor actorilor relaţiilor internaţionale. În TLM, actorii se schimbă: locul ţărilor este luat de către civilizaţii. Concomitent se schimbă şi structura mediului relaţiilor internaţionale. Aşadar, metodele Şcolii engleze a RI pot fi luate ca bază pentru studierea sociumului intercivilizaţional, ansamblului civilizaţiilor şi a structurii dialogului ce se desfăşoară între ele.
Teza despre „dialogul civilizaţiilor” capătă în optica Şcolii engleze un conţinut concret: acest dialog poate fi conştientizat drept strategie a socializării, ce presupune o dinamică a unor relaţii gradiente, ritmurile excluziunilor/incluziunilor, tentative de a ierarhiza sistemul de relaţii, expansiune şi retragere, protocoale ale războiului şi păcii, echilibrul între material şi spiritual etc.
Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca
articolo originale: http://www.flux.md/articole/15856/
________________________
1 Schmitt Carl. Völkerrechtliche Großraumordnung mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte: Ein Beitrag zum Reichsbegriff für Völkerrecht. Berlin: Duncker&HUmblot, 1991.
2 Petito F., Odysseos L. The International Political Thought of Carl Schmitt Terror, Liberal War and the Crisis of Global Order. London and NEw York: Routledge, 2007; Petito F., Oddysseos L. (2006).
3 Introducing the International Theory of Carl Schmitt: International Law, International Relations, and the present Global Predicament(s)// Leiden Journal of International Law, vol.19 no. 1. 2006.
4 Schmitt Carl. Völkerrechtliche Grossraumordnung mit Interventionsverbot für Raumfremde Mächte- Ein Bitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht. Op. cit.
5 Schmitt Carl. Völkerrechtliche Grossraumordnung mit Interventionsverbot für Raumfremde Mächte- Ein Bitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht. Op. cit.
6 Petitio F. Dialogue of Civilizations as Global Political Discourse: Some Theoretical Reflections// The Bulletin of the World Public Forum ‚Dialogue of Civilizations’, vol. 1 no. 2, 21-29. 2004.
7 În legătură cu acest concept vezi Manifestul din 2001 al mişcării franceze GRECE (Alain de Benoist) http://grece-fr.com/?page_id=64.
8 Waltz К. Theory of International Politics. McGraw Hill. New York: 1979.
9 Lederach John Paul. Preparing for Peace. Syracuse: Syracuse University Press, 1996; Richmond Oliver P. Peace in International Relations. London: Routledge, 2008.
10 Rosenau J., Fagen W. A New Dynamism in World Politics: Increasingly Skillful Individuals?//JSTOR. Studies Quarterly. 41. 1997.
