Deşi au trecut mai bine de două decenii de la prăbuşirea URSS, care a marcat şi dispariţia echilibrului de forţe existent între Occidentul liberal şi Răsăritul comunist, societăţile postcomuniste mai păstrează o puternică inerţie de gândire la nivelul discursului public, al exerciţiului academic şi al bătăliilor politice locale, cantonându-se mintal într-o paradigmă defunctă de-a binelea. Şi dacă în momentul despărţirii de trecutul sovietic negarea lui şi bascularea spre Occident era firească pentru nivelul de percepţie a unor fenomene globale reduse la dihotomia comunism-liberalism (model marxist-societate democratică), momentul actual reclamă realizarea unui salt intelectual major, care ne-ar scoate din fundătura unei percepţii marginale a noilor realităţi geopolitice.

Reevaluarea şi reformularea abordărilor noastre asupra noilor realităţi se impune cu o acuitate şi mai presantă în faţa unor riscuri reale de transformare a ţării noastre într-o colonie intelectuală, politică şi economică a unor forţe din exterior, care controlează discursul mondial şi impun propriile modele de gândire şi de organizare a lumii, aflate într-o contradicţie flagrantă cu interesele noastre naţionale. Intelectualii de vârf din diverse ţări ale lumii caută să pătrundă în esenţa proceselor globale din ultima vreme, să formuleze o replică viabilă tendinţelor de instaurare a „noului imperiu planetar”. Efortul academic al exponenţilor elitelor naţionale din diverse ţări este îndreptat spre cristalizarea unor noi concepte ideologice, politice şi geopolitice, care să asigure perpetuarea diversităţii lumii şi, implicit, salvgardarea entităţilor naţionale de noua sclavie.

Printre gânditorii de marcă ai acestei constelaţii internaţionale de intelectuali sunt francezul Alain de Benoist, italianul Claudio Mutti, românul Ilie Bădescu, rusul Aleksandr Dughin şi atâţia alţii. Ei formează o familie spirituală reunită sub semnul Tradiţiei, al valorilor naţionale perene, al conservatorismului, al ataşamentului total faţă de Creştinism ca realitate mistică şi ca matrice culturală. Universitatea Populară de la Chişinău, care se pliază pe aceeaşi direcţie de gândire, şi-a propus să aducă în atenţia celor care îi frecventează cursurile, mediului ştiinţific şi educaţional, presei, tuturor celor care tind să iasă din tiparele comune, măcar o parte din valorile produse de figurile emblematice ale gândirii contemporane.

La 17 iunie anul trecut l-am avut ca oaspete pentru prima oară la Chişinău pe distinsul profesor de la Moscova Aleksandr Dughin. Am convenit atunci cu domnia sa şi am anunţat public despre intenţia de a traduce cartea lui „A patra teorie politică”. Iar la 16 ianuarie anul curent a şi avut loc lansarea acestei cărţi, apărute în română şi rusă sub egida Universităţii Populare. Spuneam în vara anului trecut că lucrarea respectivă consună perfect şi este complementară altei cărţi a aceluiaşi autor, şi anume „Teoria lumii multipolare”, apărută pentru prima oară la Moscova în 2012. Această carte este deja tradusă într-o serie de limbi de circulaţie internaţională. Acum a sosit momentul să o avem şi în limba română, astfel încât cititorii din Republica Moldova şi din România să poate avea acces la această viziune de organizare a spaţiului planetar de o actualitate de prim ordin. Teoria lumii multipolare ca model de supravieţuire spirituală, politică şi economică, de apărare a identităţii naţionale a fiecărui popor, ca formulă de reorganizare a relaţiilor internaţionale pe principiul echilibrului de forţe la scară mondială între diverse spaţii civilizaţionale reprezintă acel model de remodelare a arhitecturii geopolitice, asupra căreia ar trebui să se aplece şi elitele de la noi.

Aşadar, începem publicarea unor fragmente din „Teoria lumii multipolare” de Aleksandr Dughin. O vom face cu regularitate până la finalizarea traducerii. După care va urma editarea în limbile română şi rusă a volumului respectiv, lansarea lui publică şi, fireşte, continuarea efortului de creare a unui puternic curent de opinie axat pe Tradiţie, pe Ortodoxie, pe conservatorism şi pe solidaritatea naţională, dar şi civilizaţională în cadrul unor spaţii mult mai vaste, în interiorul cărora trebuie să-şi găsească un loc onorabil şi ţara noastră.

CAPITOLUL 1. MULTIPOLARITATEA: DEFINIREA NOŢIUNII ŞI DELIMITAREA SENSURILOR

Preambul
Din punct de vedere strict ştiinţific nu există o Teorie a Lumii Multipolare (TLM)1. Este imposibil să o găsim printre teoriile clasice şi paradigmele Relaţiilor Internaţionale (RI)2. La fel de inutil ar fi să frunzărim şi cele mai noi teorii postpozitiviste. Aceasta nu este elaborată până la capăt nici în domeniul cel mai elastic şi sintetic, cum este cel al cercetărilor geopolitice, care conştientizează la tot pasul ceea ce rămâne în afara atenţiei în Relaţiile Internaţionale sau este tratat prea tendenţios.

Cu toate acestea, tot mai multe lucrări dedicate politicii externe, celei mondiale, geopoliticii şi propriu-zis Relaţiilor Internaţionale sunt dedicate multipolarităţii. Din ce în ce mai mulţi autori caută să pătrundă şi să descrie multipolaritatea ca model, fenomen, precedent sau posibilitate.

Tema multipolarităţii este abordată într-un fel sau altul în lucrările specialistului în RI David Kampf (în articolul „Apariţia lumii multipolare”3), istoricului Universităţii Yale, Paul Kennedy (în cartea „Ascensiunea şi căderea marilor puteri”4), geopoliticianului Dale Walton (în cartea „Geopolitica şi marile puteri în secolul XX. Multipolaritatea şi revoluţia în perspectivă strategică”5), politologului american Dilip Hiro (în cartea „După imperiu. Naşterea lumii multipolare”6) şi alţii.

În opinia noastră, cel care s-a apropiat mai mult de înţelegerea esenţei multipolarităţii este specialistul britanic în RI Fabio Petito, care a încercat să elaboreze o alternativă solidă şi temeinică lumii multipolare, pornind de la concepţiile juridice şi filozofice ale lui Carl Schmitt7.

O multitudine de personalităţi politice şi jurnalişti influenţi menţionează, în repetate rânduri în cuvântările şi textele lor, orânduirea mondială multipolară. Astfel, secretarul de stat Madeleine Albright, care numea iniţial Statele Unite „naţiunea de neînlocuit”, a declarat la 2 februarie 2000 că SUA nu doresc „instaurarea şi garantarea respectării” lumii unipolare şi că integrarea economică a creat deja „o lume care ar putea fi numită chiar multipolară”. În editorialul din „New York Times”, publicat la 26 ianuarie 2007, se vorbea direct despre „apariţia lumii multipolare” alături de China, care, „de acum încolo, ocupă un loc paralel la aceeaşi masă cu alte centre de putere, cum sunt Bruxelles şi Tokyo”. În raportul Consiliului Naţional de Informaţii al SUA din 20 noiembrie 2008 „Tendinţele globale 2025” se arată că apariţia „sistemului global multipolar”urmează să se producă pe parcursul a două decenii.

Începând cu anul 2009, multă lume îl privea pe preşedintele SUA, Barack Obama, ca pe un prevestitor al „erei multipolarităţii”, considerând că în politica externă, el va acorda o atenţie prioritară unor centre de putere emergente ca Brazilia, China, India şi Rusia. La 22 iulie 2009, în timpul vizitei sale în Ucraina, vicepreşedintele Joseph Biden a declarat: „noi încercăm să construim o lume multipolară”.

Însă aceste cărţi, articole şi declaraţii nu conţin nici definiţia exactă a noţiunii de lume multipolară (LM) şi nici vreo teorie cât de cât clară şi coerentă ce ar arăta modul de constituire a acesteia (TLM). De cele mai multe ori, apelul la „multipolaritate” presupune doar trimiterea la faptul că la ora actuală, în procesul globalizării apar anumiţi concurenţi ai centrului şi nucleului incontestabil al lumii moderne (SUA, Europa şi, mai larg, „Occidentul global”), fiind vorba despre ţările şi blocurile de state care cunosc o dezvoltare dinamică sau constituie nişte puteri considerabile, acestea aparţinând lumii „a Doua”. Compararea potenţialului SUA şi al Europei, pe de o parte, şi al noilor centre de putere în ascensiune (China, India, Rusia, ţările Americii Latine etc.), pe de altă parte, arată din ce în ce mai convingător caracterul relativ al supremaţiei tradiţionale a Occidentului şi ridică noi întrebări în legătură cu logica proceselor ce urmează să determine arhitectura raporturilor de forţe la scară planetară: în politică, economie, energetică, demografie, cultură, etică.

Respectivele observaţii sunt extrem de importante pentru elaborarea Teoriei Lumii Multipolare, însă ele nu pot substitui în niciun caz absenţa acesteia. În procesul elaborării unei astfel de teorii este necesar să se ţină cont de ele, însă merită să accentuăm că acestea poartă un caracter fragmentar şi nu se ridică nici măcar la nivelul unor generalizări teoretice sau conceptuale primare.

Multipolaritatea nu coincide cu modelul naţional de organizare a lumii în baza logicii sistemului de la Westfalia

Înainte de a purcede la elaborarea nemijlocită a Teoriei Lumii Multipolare (TLM) este necesar să delimităm cu exactitate zona conceptuală supusă cercetării. În acest scop vom examina noţiunile de bază şi vom defini acele forme ale orânduirii globale care, cu siguranţă, nu sunt multipolare şi, respectiv, multipolaritatea se prezintă ca o alternativă în raport cu acestea.

Sistemul de la Westfalia recunoaşte suveranitatea absolută a statului-naţiune şi construieşte pe această bază întregul câmp juridic al relaţiilor internaţionale. Sistemul respectiv, care s-a constituit după 1648 (sfârşitul războiului de 30 de ani din Europa), a cunoscut câteva etape de constituire şi reflecta, într-o măsură sau alta, realitatea obiectivă până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea a luat naştere din respingerea pretenţiilor imperiilor medievale la universalitate şi „misiunea divină”, corespunzând reformelor burgheze din societăţile europene şi întemeindu-se pe principiul, potrivit căruia, doar statul naţional dispune de suveranitate supremă; în afara acestuia nu există nicio altă instanţă care ar avea dreptul juridic să intervină în politica internă a acestui stat, oricare ar fi scopurile sau misiunea (religioase, politice sau de alt gen) de care s-ar conduce. Acest principiu a predominat în politica europeană începând cu mijlocul sec. XVII până la mijlocul sec. XX, fiind extins cu anumite modificări asupra ţărilor din restul lumii.

Iniţial sistemul de la Westfalia se referea doar la statele europene, coloniile acestora fiind considerate doarextensiunea acestora, care nu dispune de suficient potenţial politic şi economic pentru a pretinde la propria suveranitate. Începând cu sec. XX, odată cu decolonizarea, acelaşi principiu de la Westfalia a fost atribuit şi fostelor colonii.

Modelul Westfalia presupune o egalitate juridică deplină a tuturor statelor suverane. Un astfel de model implică existenţa unui număr de poluri de adoptare a unor decizii privind politica externă, care corespunde numărului destate suverane. Această regulă funcţionează în mod tacit sau din inerţie până la ora actuală, întregul drept internaţional bazându-se anume pe ea.

În realitate, însă, există o inegalitate şi subordonare ierarhică între diverse state suverane. Pe parcursul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, distribuţia forţelor între cele mai mari puteri mondiale s-a constituit într-o confruntare a unor blocuri distincte, în cadrul cărora deciziile erau luate în ţara ce reprezenta cea mai mare forţă între aliaţi. Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, după înfrângerea Germaniei naziste şi a ţărilor Axei, în sistemul global s-a constituit schema bipolară a relaţiilor internaţionale, care poartă numele locului unde s-a încheiat pacea respectivă – Ialta. Dreptul internaţional continua să recunoască de jure suveranitatea absolută a oricărui stat naţional. Însă, de facto, deciziile de bază ce ţineau de problemele-cheie ale orânduirii mondiale şi politicii globale se adoptau doar în două centre, la Washington şi la Moscova.

Lumea multipolară diferă de sistemul clasic de la Westfalia prin faptul că nu le recunoaşte unor state naţionale aparte, suverane formal-juridic, statutul de pol veritabil. Prin urmare, numărul de poluri într-o lume multipolară trebuie să fie mult mai mic decât numărul de state naţionale recunoscute (cu atât mai puţin al celor nerecunoscute). Majoritatea absolută a acestor ţări nu este în stare la ora actuală să-şi asigure în mod independent nici securitatea, nici prosperarea în faţa unui posibil conflict cu hegemonul, al cărui rol îl joacă în lumea de azi în mod univoc SUA. Adică, ele sunt dependente politic şi economic de o instanţă externă. Fiind dependente, ele nu pot fi cu adevărat centre ale unei voinţe autonome şi suverane în chestiunile globale ale ordinii mondiale.

Multipolaritatea nu este un sistem al relaţiilor internaţionale care ar insista ca egalitatea juridică a statelor naţionale să fie privită ca existenţă de facto a unei stări de lucruri. Deoarece este vorba doar de faţada unui tablou totalmente diferit al lumii, bazat pe echilibrul de forţe şi potenţialul strategic existent la modul real, nu cel nominal.

Multipolaritatea operează cu acea stare de lucruri care există nu atât de jure, cât de facto şi porneşte de la constatarea unei inegalităţi de principiu existente între statele naţionale la ora actuală. Mai mult decât atât, structura acestei inegalităţi face ca statele de categoria a doua sau a treia să nu fie în stare să-şi apere propria suveranitate în faţa unei posibile provocări externe din partea puterii hegemonice. Aşadar, o astfel de suveranitate constituie în momentul de faţă o ficţiune juridică.

Multipolaritatea nu este bipolaritate

Lumea bipolară se baza pe paritatea economică şi strategico-militară existentă între SUA şi URSS, pe simetria comparabilă a potenţialului fiecăreia dintre cele două tabere. În acelaşi timp, niciuna dintre ţările care făceau parte dintr-o tabără sau alta nu dispunea de o forţă cât de cât comparabilă cu potenţialul Moscovei sau al Washingtonului. Prin urmare, la nivel global existau doi hegemoni care erau înconjuraţi de constelaţia ţărilor aliate, ce se aflau sub aspect strategic în condiţia de semivasal. Într-un astfel de model, suveranitatea naţională a ţărilor, recunoscută la nivel formal, îşi pierdea sensul. Fiecare ţară depindea de politica globală a acelui hegemon în a cărui sferă de influenţă se afla. Adică nu era independentă, iar conflictele regionale (ce se desfăşurau, de regulă, în zona Lumii a treia) se transformau rapid în confruntarea dintre cele două supraputeri, care tindeau să redistribuie balanţa influenţei planetare pe „teritoriile disputate”. Anume aşa se explică conflictele din Coreea, Vietnam, Angola, Afganistan etc.

În lumea bipolară exista şi forţa a treia, Mişcarea de Nealiniere. În această categorie se încadrau ţările Lumii a treia care refuzau să facă o alegere univocă în favoarea capitalismului sau a socialismului, preferând să manevreze între interesele globale antagoniste ale SUA şi URSS. Până la un punct, o astfel de politică reuşea, dar însăşi posibilitatea nealinierii presupunea existenţa celor două poluri, care se echilibrau reciproc într-o măsură sau alta. Totodată, „ţările nealiniate” nu erau sub nicio formă în stare să creeze un „al treilea pol”, cedând la principalii parametri în faţa supraputerilor, fiind răzleţite şi neavând o platformă social-economică unificatoare. Întreaga lume se împărţea în Occidentul capitalist (Lumea întâia, the West), Răsăritul socialist (Lumea a doua, the East) şi „toţi ceilalţi” (Lumea a treia, the Rest). De altfel, „toţi ceilalţi” reprezentau periferia mondială unde se ciocneau periodic interesele supraputerilor. În virtutea parităţii existente, orice conflict direct între supraputeri era practic exclus (deoarece ambele părţi dispuneau de un arsenal nuclear suficient pentru nimicirea reciprocă).

În urma falimentului unuia dintre cele două poluri (disoluţia URSS în 1991), sistemul bipolar s-a prăbuşit. Această situaţie a creat premise pentru apariţia unei ordini mondiale de alternativă. Un şir de analişti şi specialişti în domeniul RI a început să vorbească pe bună dreptate despre „sfârşitul sistemului de la Ialta”8. Odată cu retragerea de pe scena istorică a unuia dintre hegemoni, întregul sistem şi-a încetat existenţa. A sosit timpul ordinii mondialeunipolare sau a „momentului unipolar”9.

Lumea multipolară nu este una bipolară (aşa cum am cunoscut-o în a doua jumătate a sec. XX), întrucât astăzi în lume nu există nicio ţară capabilă să se opună în mod separat forţei SUA şi a ţărilor NATO. În plus, nu există nicio ideologie generală şi coerentă capabilă să consolideze o parte semnificativă a omenirii în confruntarea de idei cu ideologia democraţiei liberale, capitalismului şi „drepturilor omului”, pe care se întemeiază noua hegemonie a SUA, care a devenit de această dată una singulară. În aceste condiţii, nici Rusia, nici China, nici India şi nici oricare alt statnu pot pretinde la statutul celui de-al doilea pol. Restabilirea bipolarităţii este imposibilă atât din raţiuni de ordin ideologic (sfârşitul atractivităţii largi a marxismului), cât şi în virtutea potenţialului strategic, dar şi a resurselor tehnico-militare acumulate (în ultimii 30 de ani, SUA şi ţările NATO au avansat într-atât, încât o concurenţă simetrică cu acestea în sferele strategico-militară, economică şi tehnică nu este în puterea niciuneia dintre ţări).
Multipolaritatea este incompatibilă cu lumea unipolară

În urma dispariţiei URSS, polul care s-a păstrat a continuat să-şi lărgească sistemul social-politic (democraţie, piaţă, ideologia drepturilor omului) la scară globală. Anume această situaţie nouă poartă numele de lume unipolară. Într-o astfel de lume există un singur centru de adoptare a deciziilor în chestiunile globale de bază. Hegemonia SUA a devenit incontestabilă. În aceste condiţii, întregul spaţiu planetar reprezintă o parcelare în trei componente (descrisă în teoria neomarxistă a lui I. Wallerstein10):

Ÿ zona nucleului („Nordul bogat”, „centrul”),

Ÿ zona periferiei mondiale („Sudul sărac”, „periferia”) şi

Ÿ zona intermediară („semiperiferia”, căreia îi sunt atribuite ţările mari, care cunosc o dezvoltare dinamică pe calea capitalismului: China, India, Brazilia, unele ţări din regiunea Pacificului, precum şi Rusia, care şi-a păstrat din inerţie un potenţial strategic, economic şi energetic considerabil).

În anii ’90 ai secolului trecut, lumea unipolară părea o realitate statornicită definitiv, iar unii analişti americani au proclamat în acest temei teza despre „sfârşitul istoriei”11. Potrivit acesteia, lumea devine totalmente omogenă (din punct de vedere ideologic, politic, economic şi social); de acum încolo toate procesele ce se desfăşoară în lume vor reprezenta nu o dramă istorică, bazată pe lupta de idei şi interese, ci concurenţa relativ paşnică a unor subiecţi economici, potrivit modelului existent în interiorul unor regimuri liberal-democrate. Democraţia devine globală. Pe planetă au rămas doar Occidentul şi marginile lui, adică acele ţări care se integrează treptat în el.

Neoconservatorii americani sunt cei care au propus cea mai clară formulă a teoriei unipolarităţii, accentuând rolul SUA în noua ordine mondială, proclamându-le drept un „nou Imperiu”. Viitoarea ordine mondială era văzută ca o construcţie americanocentrică în care SUA apare ca arbitru global şi întruchiparea principiilor „libertăţii şi democraţiei”, în jurul căruia se structurează constelaţia celorlalte ţări, ce reproduc modelul american cu diverse grade de exactitate. Acestea diferă sub aspect geografic şi după gradul de asemănare cu SUA:

Ÿ primul cerc – ţările Europei şi Japonia,

Ÿ urmat de ţările din Asia care cunosc o dezvoltare liberală accelerată,

Ÿ şi, în sfârşit, toate celelalte ţări.

Toate ţările situate în jurul „Americii globale” pe orbite diferite sunt incluse în procesul de „democratizare” şi „americanizare”. Răspândirea valorilor americane are loc în paralel cu realizarea practică a intereselor americane şi lărgirea zonei de control american direct la scară globală.

La nivel strategic, unipolaritatea se manifestă în rolul central al SUA în cadrul blocului NATO, urmat de superioritatea asimetrică a potenţialului militar cumulat al ţărilor NATO asupra tuturor celorlalte ţări ale lumii. În paralel, Occidentul depăşeşte celelalte ţări ca potenţial economic, nivel de dezvoltare a tehnologiilor înalte etc. Iar principalul constă în următoarele: anume Occidentul reprezintă acea matrice în interiorul căreia s-a constituit şi s-a afirmat istoric sistemul de valori şi norme, care sunt tratate în momentul de faţă drept etalon universal pentru toate celelalte ţări ale lumii. Acest fenomen poate fi numit hegemonia intelectuală globală, care, pe de o parte, deserveşte infrastructura tehnică a controlului global, iar pe de altă parte, se situează în centrul paradigmei planetare dominante. Hegemonia materială se desfăşoară în pas cu hegemonia spirituală, intelectuală, cognitivă, culturală, informaţională.

De fapt, elita politică americană se conduce anume de o astfel de abordare conştient hegemonică. Însă doar neoconservatorii sunt cei care vorbesc deschis despre asta, în timp ce exponenţii altor curente politice şi ideologice preferă să facă uz de expresii mai elegante. Principiul „universalităţii” valorilor americane şi tendinţa de a le afirma la scară globală nu sunt puse la îndoială în SUA nici măcar de criticii lumii unipolare. Dezacordurile se reduc doar la faptul dacă un astfel de proiect este realist într-o perspectivă medie şi îndelungată, şi dacă SUA vor fi în stare să poarte singure povara imperiului global.

Cei mai zeloşi adepţi ai unipolarităţii (ca, de exemplu, John McCain) insistă asupra adaptării ordinii mondiale la balanţa de forţe existentă la modul real. Ei propun ca în locul ONU să fie creat un alt model, „Liga Democraţiilor”12, care ar consfinţi juridic poziţia dominantă a SUA, adică unipolaritatea. Un astfel de proiect de formalizare juridică în cadrul relaţiilor internaţionale a hegemoniei americane post-Ialta, adică legalizarea lumii unipolare şi a statutului hegemonic al „imperiului american”, reprezintă una dintre posibilele căi de evoluţie a sistemului politic mondial.

Este absolut evident că organizarea multipolară a lumii nu pur şi simplu se deosebeşte de cea unipolară, ci reprezintă antiteza ei directă. Unipolaritatea presupune o singură hegemonie şi un singur centru de luare a deciziilor, în timp ce multipolaritatea insistă asupra existenţei câtorva centre; în plus, niciunul dintre acestea nu dispune de drepturi exclusive şi este chemat să ţină cont de poziţiile celorlalţi. Astfel, multipolaritatea se constituie într-o alternativă directă unipolarităţii. Între cele două nu poate exista vreun compromis: potrivit legilor logicii, lumea este fie unipolară, fie multipolară. Aici contează nu faptul cum este încadrat juridic un model sau altul, ci cum se prezintă el de facto. În epoca războiului rece, diplomaţii şi politicienii recunoşteau cu greu „bipolaritatea”, care totuşi era un fapt evident. Iată de ce este nevoie să se facă distincţie între limbajul diplomatic şi realitatea concretă. La ora actuală, lumea unipolară reprezintă structurarea de facto a orânduirii mondiale. Am putea discuta doar asupra faptului dacă un astfel de model este bun sau rău, dacă el constituie răsăritul unui astfel de sistem sau, dimpotrivă, apusul, dacă va dura timp îndelungat sau, dimpotrivă, se va încheia în curând. Dar faptele sunt evidente. Trăim într-o lume unipolară. Momentul unipolar mai continuă (deşi unii analişti sunt convinşi că acesta se apropie de sfârşit).

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

Aici şi în continuare vom utiliza abrevierea TLM pentru desemnarea Teoriei Lumii Multipolare.

2 Vom scrie expresia Relaţii Internaţionale (RI) cu majusculă sau prescurtat RI în cazurile în care va fi vorba despre disciplina politologică distinctă „Relaţii Internaţionale”, a cărei instituţionalizare academică există de circa 100 de ani. În mediul anglofon acesteia îi corespunde International Relations (IR). Vom scrie cu literă mică această îmbinare de cuvinte („relaţii internaţionale”) atunci când vom avea în vedere aceste relaţii propriu-zise, nu disciplina care le studiază.

3 Kampf David. The Emergence of a Multipolar World.// Foreign Policy. Oct. 20, 2009. http://foreignpolicyblogs.com/2009/10/20/the-emergenceof-a-multipolar-world/

4 Kennedy Paul. The Rise and Fall of the Great Powers. Unwin Hyman, 1988.

5 Walton Dale C. Geopolitic and the great Powers in the Twenty-first Century. Multipolarity and the revolution in the strategic perspective. L;NY:Routledge,2007.

6 Hiro Dilip. After Empire. The birth of a multipolar world. NY:Nation books, 2009.

7 Petito Fabio. Dialogue of Civilizations as Global Political Discourse: Some Theoretical Reflections//The Bulletin of the World Public Forum ‚Dialogue of Civilizations’, vol. 1 no. 2, 21-29. 2004.

8 Safire William. The End of Yalta//New York Times. July 09, 1997.

9 Krauthammer Ch. The Unipolar Moment//Foreign Affairs. 1990/1991. Winter. Vol. 70, No 1. C. 23-33.

10 Wallerstein I. Geopolitics and geoculture: essays on the changing world-systzem. Cambridge: Press Syndicate, 1991.

11 Фукуяма Ф. Конец истории и последний человек. М.: АСТ, 2004.

12 McCain John. America must be a good role model//Financial Times, March 18, 2008.

CAPITOLUL 1. MULTIPOLARITATEA: DEFINIREA NOŢIUNII ŞI DELIMITAREA SENSURILOR

Lumea multipolară nu este una nonpolară

Criticii americani ai unipolarităţii dure, în special concurenţii ideologici ai neoconservatorilor, care sunt concentraţi în „Consiliul pentru Relaţii Externe” (Council on Foreign Relations), au propus un alt termen în locul unipolarităţii – nonpolaritatea (non-polarity)1. Acest concept se bazează pe ideea că procesele globalizării vor continua să se desfăşoare şi de acum încolo, iar modelul occidental al organizării lumii va continua să se extindă asupra tuturor ţărilor lumii. Astfel, hegemonia intelectuală a valorilor Occidentului va continua. Lumea globală va fi o lume a liberalismului, democraţiei, pieţei libere şi drepturilor omului. Însă, potrivit adepţilor acestei teorii, rolul SUA în calitate de putere naţională şi de portdrapel al globalizării se va reduce. În locul hegemoniei americane directe va începe să se constituie modelul „guvernului mondial”, din care vor face parte reprezentanţi ai unor ţări diferite, solidari cu valorile comune şi care vor tinde spre instaurarea unui spaţiu social-politic şi economic unic pe întreaga planetă. În cazul de faţă avem de a face cu un model analogic „sfârşitului istoriei” al lui F. Fukuyama, doar că descris în alţi termeni.

Lumea nonpolară se va întemeia pe cooperarea ţărilor democratice. Însă, treptat, în acest proces urmează să se includă şi actori neguvernamentali, ONG-uri, mişcări obşteşti, grupuri separate de cetăţeni, comunităţi de reţea etc.

În procesul de edificare a lumii nonpolare, drept practică de bază apare pulverizarea nivelului de adoptare a deciziilor dinspre o instanţă (astăzi aceasta e Washingtonul) spre o multitudine de instanţe de un nivel mai jos, ajungându-se până la organizarea unor referendumuri planetare în regim on-line asupra unor evenimente şi acţiuni importante ale întregii omeniri. Economia va substitui politica, iar concurenţa de piaţă va şterge toate barierele vamale. Dintr-o afacere a statului, securitatea va deveni o treabă a cetăţenilor înşişi. Va sosi era democraţiei globale.

Această teorie coincide în linii mari cu teoria globalizării şi se prezintă ca o etapă care trebuie să vină în schimbul lumii unipolare. Însă doar cu condiţia că modelul social-politic, valoric, tehnologic şi economic (democraţia liberală) va deveni un fenomen universal, iar necesitatea unei apărări dure a idealurilor democratice şi liberale din partea SUA va decădea: către momentul instaurării lumii nonpolare, toate regimurile care i se opun Occidentului, democraţiei şi americanizării, urmează a fi lichidate. Iar elita tuturor ţărilor trebuie să devină uniformă, capitalistă, liberală şi democratică, într-un cuvânt „occidentală”, indiferent de originea ei istorică, geografică, religioasă şi naţională.

Proiectul lumii nonpolare este susţinut de un şir întreg de grupuri politice şi financiare extrem de influente, de la Rotschild până la George Soros şi fundaţiile lui.

Acest proiect al lumii nonpolare este orientat spre viitor. El este gândit în calitate de acea formaţie globală care trebuie să vină în schimbul unipolarităţii; ca ceea ce va urma după ea. Aceasta nu reprezintă atât o alternativă, cât o continuare. Această continuare va deveni posibilă doar în măsura în care centrul de greutate în societate se va deplasa dinspre îmbinarea alianţei celor două nivele ale hegemoniei – material (complexul militar-industrial american, economiile occidentale şi resursele) şi spiritual (normative, proceduri, valori) – spre o hegemonie pur intelectuală, în timp ce semnificaţia dominaţiei materiale se va reduce treptat. Anume aceasta este societatea informaţională globală, în care principalele procese de conducere se vor desfăşura la nivelul raţiunii, prin intermediul dirijării minţilor, controlului asupra conştiinţei, programării lumii virtuale.

Lumea multipolară nu cadrează sub nicio formă cu proiectul lumii nonpolare, întrucât nu acceptă nici fundamentarea momentului unipolar în calitate de preludiu al viitoarei ordini mondiale, nici hegemonia intelectuală a Occidentului, nici universalitatea valorilor lui, nici pulverizarea nivelului de luare a deciziilor la scara multitudinii planetare, fără a se ţine cont de apartenenţa culturală şi civilizaţională. Lumea nonpolară presupune că modelul american al cazanului de topire se va răspândi asupra întregii lumi. Ca rezultat vor fi şterse toate diferenţele dintre popoare şi culturi, iar umanitatea individualizată, atomizată, se va transforma într-o cosmopolită „societate civilă” fără frontiere. Însă multipolaritatea presupune că centrele de luare a deciziilor trebuie să se afle la un nivel destul de înalt, iar deosebirile de ordin cultural ale fiecărei civilizaţii aparte se vor păstra şi se vor fortifica (iar nu se vor dizolva într-o masă cosmopolită uniformă).

Multipolaritatea nu este multilateralitate

Încă un model al organizării lumii, care se distanţează întrucâtva de hegemonia americană directă, este cel al lumii multilaterale (multilateralism). Această concepţie este prezentă la scară largă în sânul Partidului Democrat din SUA; anume de ea se ghidează la nivel formal în politica sa externă administraţia preşedintelui B. Obama. În contextul dezbaterilor americane pe marginea politicii externe, această abordare este contrapusă unipolarităţii, asupra căreia insistă neoconservatorii.

La nivel practic, multilateralitatea presupune faptul că SUA nu trebuie să acţioneze în domeniul relaţiilor internaţionale, bazându-se în totalitate doar pe propriile forţe şi punându-i de o manieră imperativă pe toţi aliaţii şi „vasalii” în faţa faptului împlinit. Washingtonul trebuie să ţină cont de poziţiile partenerilor, să-i convingă şi să-şi argumenteze hotărârile în dialog cu aceştia, să-i atragă de partea lor cu ajutorul unor dovezi de ordin raţional, iar când e cazul, cu ajutorul unor propuneri de compromis. Într-o astfel de situaţie, SUA trebuie să fie „primul între egali”, nu un „dictator între subordonaţi”. Această abordare impune politicii externe americane anumite obligaţii în faţa aliaţilor de politică globală şi reclamă o subordonare faţă de strategia generală. În cazul de faţă, strategia generală respectivă rezidă în strategia Occidentului de instaurare a democraţiei globale, a pieţei şi a implementării ideologiei drepturilor omului la scară planetară. Însă în cadrul acestui proces, SUA, având rolul de portdrapel, nu trebuie să identifice propriile interese naţionale cu valorile „universale” ale civilizaţiei occidentale. În anumite cazuri este de preferat să se acţioneze în coaliţie, iar uneori chiar să facă anumite concesii partenerilor.

Multipolaritatea diferă de unipolaritate prin faptul că aici se pune accentul pe Occident în ansamblu, în special pe componenta lui „valorică” (adică „normativă”). În acest punct, apologeţii abordării multilaterale se apropie de cei care se pronunţă pentru o lume nonpolară. Diferenţa între multipolaritate şi nonpolaritate constă doar în faptul că multipolaritatea pune accentul pe coordonarea internă între ţările democratice occidentale, în timp ce nonpolaritatea include în calitate de actori şi instanţele nonguvernamentale: ONG-uri, reţele, mişcări obşteşti etc.

Este elocvent faptul că la nivel practic, multilateralitatea politicii lui Obama, declarată de nenumărate ori de el însuşi şi de către secretarul de Stat al SUA, Hillary Clinton, diferă prea puţin de imperialismul direct şi transparent din epoca lui George Bush-junior, în timpul căruia dominau neoconservatorii. Intervenţiile militare ale SUA au continuat (Libia), trupele americane şi-au păstrat prezenţa în Afganistan şi Irak, ce rămân în stare de ocupaţie.

Lumea multipolară nu coincide cu ordinea mondială multilaterală, deoarece nu este de acord cu universalismul valorilor occidentale şi nu recunoaşte dreptul ţărilor „Nordului bogat”, nici separat şi nici colectiv, de a acţiona în numele întregii omeniri şi de a apărea în calitate de singur centru de luare a deciziilor (chiar dacă acesta e format din mai multe componente) în cele mai importante chestiuni.

Rezumat

Delimitarea sensului noţiunii de „lume multipolară” de lanţul de termeni similari sau de alternativă conturează acel câmp ideatic, în cadrul căruia urmează să construim teoria multipolarităţii. Până acum am vorbit doar despre faptulce nu este orânduirea multipolară; negările şi delimitările creionate ne permit să scoatem în evidenţă prin contrast un şir de caracteristici constitutive perfect pozitive.

Dacă e să generalizăm partea pozitivă, ce reiese din şirul delimitărilor efectuate, se conturează următorul tablou.

Lumea multipolară reprezintă o alternativă radicală în raport cu lumea unipolară (ce există de facto la ora actuală) prin faptul că insistă asupra existenţei câtorva centre independente şi suverane de luare a deciziilor strategice la nivel planetar.

Aceste centre trebuie să fie suficient de bine dotate şi independente sub aspect material pentru a dispune de posibilitatea de a-şi apăra suveranitatea în faţa unei intervenţii directe a potenţialului inamic, urmând să fie luat drept model forţa cea mai viguroasă la ora actuală. Această cerinţă se reduce la posibilitatea de a rezista în faţa hegemoniei materiale şi militar-strategice a SUA şi ţărilor NATO.

Aceste centre de luare a deciziilor nu sunt obligate să recunoască drept regulă sine qua non universalismul normelor şi valorilor occidentale (democraţie, liberalism, piaţă liberă, parlamentarism, drepturile omului, individualism, cosmopolitism etc.) şi pot fi absolut independente de hegemonia spirituală a Occidentului.

Lumea multipolară nu presupune reîntoarcerea la sistemul bipolar, deoarece la ora actuală nu există nici sub aspect strategic, nici ideologic vreo forţă aparte, care ar fi în stare să se opună de una singură hegemoniei materiale şi spirituale a Occidentului de azi şi a portdrapelului acestuia – SUA. În lumea multipolară trebuie să existe nu doar două, ci mai multe poluri.

Lumea multipolară nu priveşte la modul serios suveranitatea statelor naţionale existente atâta timp cât acesta este doar unul declarat la nivel pur juridic şi nu este confirmat prin posedarea unui potenţial de forţă, strategic, economic şi politic. Pentru a fi un subiect suveran în secolul XXI este insuficientă existenţa statului naţional. În aceste condiţii poate dispune de o suveranitate reală doar un număr cumulat, o coaliţie de ţări. Modelul Westfalia, care continuă să existe de jure, nu mai reflectă sistemul relaţiilor internaţionale şi necesită a fi revizuit.

Multipolaritatea nu poate fi redusă nici la nonpolaritate, nici la multilateralitate, întrucât nu plasează centrul de adoptare a deciziilor (polul) nici în instanţa „guvernului mondial”, nici în clubul SUA şi al aliaţilor lor democraţi („Occidentul global”), nici la nivelul substatal al reţelelor, ONG-urilor şi altor instanţe ale „societăţii civile”. Polul trebuie să fie localizat încă undeva.

________________
1 Haass Richard N. The Age of Nonpolarity. What Will Follow U.S. Dominance//Foreign Affairs. May/June 2008.

CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE

Hegemonia şi deconstrucţia ei

Construcţia Teoriei Lumii Multipolare porneşte de la o analiză istorico-filozofică profundă a însăşi disciplinei Relaţii Internaţionale (RI).

Aici cele mai utile se dovedesc a fi teoriile postpozitiviste, care tind (deşi, de cele mai multe ori, fără succes) să iasă dincolo de limitele „etnocentrismului”2, caracteristic culturii, ştiinţei şi politicii vest-europene şi să supună deconstrucţiei voinţa de putere şi dominaţie a Occidentului (în ultima perioadă istorică – SUA) în calitate de conţinut de bază al întregului discurs în acest domeniu. Exponenţii teoriei critice şi ai post-modernismului în RI, precum şi adepţii abordării istorico-sociologice şi ai normativismului, demonstrează în mod elocvent că toate teoriile moderne ale RI sunt construite în jurul discursului hegemonist. Acest discurs hegemonist reprezintă trăsătura caracteristică a civilizaţiei vest-europene, ce îşi are rădăcinile în reprezentarea greco-romană despre Oicumenă, în centrul căreia se află nucleul „civilizaţiei” şi „culturii”, iar la periferie – zonele „barbariei” şi „sălbăticiei”. Astfel de reprezentări le erau proprii şi altor imperii (Persan, Egiptean, Babilonean, Chinez), precum şi civilizaţiei indiene, care se considerau „centru al lumii”, „Împărăţia de Mijloc”.

La un nivel inferior regăsim o abordare „etnocentristă” analogică practic la toate triburile şi colectivităţile arhaice, care operează cu harta geografiei culturale, în centrul căreia se află însuşi tribul (oamenii), iar în jurul acestuia este lumea exterioară, care se dezumanizează treptat, ajungând până la zona „de dincolo”, a duhurilor, a monştrilor şi a altor fiinţe mitice. Chiar şi cele mai primitive triburi se autoidentifică drept „oameni” şi chiar „fiinţe superioare” şi, concomitent, nu atribuie acelaşi statut nici măcar celor mai apropiaţi vecini, chiar dacă aceştia demonstrează în mod vădit deprinderile sociale şi tehnologice, ce depăşesc în mod considerabil cultura tribului respectiv. Postpozitiviştii interpretează această particularitate ca fiind norma cognitivă de bază care selectează aposteriori argumente tendenţioase, ce ar confirma aparenta „superioritate” şi „universalism”.

Scoaterea în vileag a hegemoniei ca temelie a discursului occidental, plasarea acestui discurs într-un context istoric şi geografic concret reprezintă primul pas fundamental în elaborarea Teoriei Lumii Multipolare (TLM). Multipolaritatea va deveni realitate doar dacă va reuşi să realizeze deconstrucţia hegemoniei şi să demitizeze pretenţiile Occidentului asupra universalismului valorilor, sistemelor, metodelor şi temeliilor sale filozofice. Dacă însă nu se va reuşi răsturnarea hegemoniei, orice modele „multipolare” nu vor fi decât nişte variaţiuni ale teoriilor occidento-centriste. Cei care, aparţinând culturii intelectuale occidentale, tind să iasă dincolo de limitele hegemoniei şi să elaboreze un discurs contrahegemonist (ca, de exemplu, R. Cox) rămân în mod fatal în interiorul acestei hegemonii, deoarece îşi construiesc critica pe postulate precum „democraţie”, „libertate”, „dreptate”, „drepturile omului” etc., ceea ce nu reprezintă altceva decât o sumă de elemente a viziunii occidento-centrice. Etnocentrismul este clădit chiar la temelia lor. Ei schiţează o cale dreaptă, însă nu sunt în stare să o parcurgă de unii singuri până la capăt. Ei sunt conştienţi de caracterul artificial şi mincinos al pretenţiilor propriei civilizaţii la universalitate, însă nu pot să găsească accesul la structurile civilizaţionale de alternativă. Iată de ce teoria antihegemonistă trebuie elaborată în afara limitelor câmpului semantic occidental, într-o zonă intermediară, între „nucleul lumii-sistem” (în terminologia lui I. Wallerstein) şi „periferie” (unde, din motive culturale, înţelegerea corectă a hegemoniei occidentale este atât de puţin probabilă, încât aceasta poate fi ignorată). La rândul său, „Lumea a doua”, anume datorită angajării sale într-un dialog permanent şi intens cu Occidentul, pe de o parte, poate să conştientizeze natura şi structura hegemoniei, iar pe de altă parte, dispune la nivelul originilor sale de sisteme de alternativă ale valorilor culturale şi ale criteriilor civilizaţionale de bază, pe care este posibil să te sprijini în respingerea acestei hegemonii. Altfel zis, contrahegemonia în spaţiul intelectual al Occidentului este constrânsă să rămână mereu una abstractă, în timp ce în zona “Lumii a doua” ea poate să devină cu adevărat concretă.

Prima etapă o reprezintă concentrarea atenţiei asupra voinţei de putere a Occidentului ca civilizaţie.

La ora actuală, Occidentul pretinde la universalitatea şi la caracterul absolut al sistemului său de valori, prezentându-se ca ceva global. În baza acestui sistem el tinde să reorganizeze întreaga lume, extinzând asupra ei acele proceduri, criterii, norme şi coduri care au fost elaborate în Occident în ultimele secole. Aşa cum am arătat, identificarea culturii locale cu cea universală, a unei comunităţi limitate cu întreaga umanitate (sau, cel puţin, cu partea aleasă a omenirii, cu elita ei, în stare să vorbească în numele ei) este caracteristică tuturor societăţilor, atât celor imperiale, cât şi celor arhaice. De aceea, însăşi pretenţia civilizaţiei occidentale la universalitate nu reprezintă ceva unic sau ieşit din comun. Etnocentrismul, împărţirea întregii lumi în grupul „noi” (de regulă, „noi suntem cei mai buni, reprezentăm norma, suntem instruiţi”) şi grupul „ei” (de regulă, „ei sunt mai răi, ostili, reprezintă o ameninţare”) este o constantă socială. În plus, caracterul arbitrar şi relativ al acestei constante nu sunt supuse unei reflecţii sau sunt supuse unei reflecţii insuficiente chiar şi de cele mai dezvoltate şi complexe societăţi, care manifestă în alte chestiuni elasticitate în gândire şi îndemânarea de a practica apercepţia. Voinţa de putere este cea care mişcă societăţile, însă evită cu insistenţă o privire directă, ce ar fi îndreptată asupra ei însăşi. Ea tinde să se ascundă în spatele „evidenţei” sau al unui sistem sofisticat de argumentare.

Elaborarea TLM trebuie să înceapă de la recunoaşterea Occidentului drept nucleu al hegemoniei şi fixarea acestei realităţi într-un cadru axiomatic clar şi univoc. De îndată ce vom încerca să facem una ca asta, ne vom confrunta imediat cu dezacorduri intense din partea intelectualilor occidentali. Ei vor spune că acest reproş este întemeiat în raport cu trecutul european. Dar la ora actuală însăşi cultura occidentală a renunţat la practicile coloniale şi teoriile eurocentriste, acceptând normele democraţiei şi ale multiculturalismului. Pentru a aduce obiecţii acestei atitudini, am putea să ne plasăm la modul convenţional pe poziţiile marxismului şi să demonstrăm că în epoca burgheză, Occidentul îşi identifica propria soartă cu capitalul şi a devenit zona fixării ei geografice. Iar sensul capitalului este să domine asupra proletariatului, motiv pentru care, în condiţiile capitalismului, în spatele „democraţiei” şi „egalităţii” se ascunde aceeaşi voinţă de putere şi practicile exploatării şi ale violenţei. Anume astfel procedează exponenţii teoriei critice şi aici au perfectă dreptate. Însă pentru a nu fi înlănţuiţi de marxism cu dogmele lui agravante, multe dintre care nici pe departe nu sunt evidente, prin urmare sunt inacceptabile, este necesar să fie lărgită baza teoretică de demascare a hegemoniei şi a o transfera din contextul social-economic în unul mult mai general, adică civilizaţional-cultural.

Slaveanofilii ruşi au fost cei care au formulat o critică temeinică a pretenţiilor hegemoniste ale civilizaţiei occidentale, iar în secolul XX acest efort a fost continuat de reprezentanţii orientării eurasianiste. Cneazul N.S. Trubeţkoi în lucrarea sa programatică „Europa şi lumea”3, care a pus bazele curentului de idei al eurasianiştilor, utilizând metoda analizei filozofico-culturologică şi sociologică, a arătat în mod strălucit caracterul artificial şi lipsit de orice temei a pretenţiilor Occidentului la universalitate. În particular, el arăta scandaloasa inadecvare a unor metode, cum ar fi reducerea conţinutului lucrării fundamentale „Teoria pură a dreptului”4 a juristului Hans Kelsen, aproape în totalitate, la istoria dreptului roman şi a jurisprudenţei europene, de parcă n-ar fi existat, în genere, şi alte sisteme de drept (persan, chinez, indian etc.). Semnul egalităţii între „european” şi „general” este o pretenţie inconsistentă. Singura ei temelie rezidă în superioritatea fizică şi tehnică, dreptul forţei. Însă acest drept al forţei se limitează la acel domeniu în care funcţionează legităţile comparaţiilor materiale. Extinderea acestor principii asupra sferei intelectuale şi a celei spirituale reprezintă o varietate a „rasismului” şi „etnocentrismului”. Pornind de la aceste principii, eurasianiştii au dezvoltat multitudinii tipurilor istorico-culturale (iniţiatorul acestei direcţii a fost N. Danilevski5), printre care tipul occidental contemporan (civilizaţia romano-germană) reprezintă doar un fenomen geografic local şi un episod istoric. Hegemonia şi succesul acesteia în impunerea ei altora constituie un fapt ce nu poate fi ignorat. Fiind conştientizată ca atare, ea încetează a mai fi o „evidenţă” sau un „destin”, devenind doar un discurs, proces, un fenomen creat de om şi, subiectiv, care poate fi acceptat, dar şi respins, cu care se poate cădea de acord, dar, în egală măsură, poate fi şi contestat.

Astfel, contrahegemonia, a cărei necesitate o fundamentează adepţii teoriei critice a RI, poate fi completată reuşit cu un arsenal intelectual total diferit de către eurasianiştii conservatori, care se orientează în opoziţia lor faţă de Occident nu spre „proletariat” şi „egalitate”, ci spre cultură, tradiţie şi valori spirituale.

Este important să urmărim în continuare ce metamorfoze a suferit însăşi hegemonia occidentală în ultimele secole.

Atunci când avem de a face cu un stat tradiţional sau cu un imperiu, voinţa de putere este exprimată mult mai clar şi transparent. Anume aşa s-a întâmplat, în perioada imperiului lui Alexandru Macedon, cu Sfântul Imperiu Roman deNaţiune Germană din Evul Mediu etc. Însă la temelia universalismului imperial de mai târziu a stat iniţial filozofia şi cultura greacă, urmată de dreptul roman, iar ulterior – Biserica creştină. În aceste etape, voinţa de putere a Occidentului se manifesta sub forma unor pături sociale ierarhizate şi strategia imperială faţă de popoarele vecine, care fie erau incluse în Oicumena occidentală, fie, dacă aceasta nu reuşea, deveneau duşmani de care era nevoie să se apere. Relaţiile de putere şi structurile de dominare erau transparente atât în politica internă, cât şi în relaţiile internaţionale. Particularităţile unui astfel de sistem internaţional sunt examinate minuţios de către B. Buzan şi Little, care le defineau drept „antică” sau „clasică”6. În cazul dat, hegemonia este una necamuflată şi directă, prin urmare nu este o „hegemonie” în sensul deplin al noţiunii, aşa cum o înţelegea Gramsci, deoarece aici dominaţia se realizează în mod explicit, fiind conştientizată de cei asupra cărora este orientată anume în acest fel. O putere evidentă poate fi suportată, fie, în funcţie de posibilităţi şi dorinţă, răsturnată. În cazul hegemoniei (în accepţia lui Gramsci), lucrurile se prezintă ceva mai complex.

Hegemonia ca atare se constituie în Modernitate, atunci când se schimbă întregul „sistem internaţional”, de la cel „clasic” spre cel „global” (B. Buzan, R. Little). Occidentul intră în Modernitate şi din acel moment îşi schimbă în mod radical fundamentarea universalismului său şi definirea voinţei sale de putere. De atunci ea se manifestă sub semnul „Iluminismului”, „progresului”, „ştiinţei”, „secularismului” şi „raţiunii”, precum şi prin lupta cu „prejudecăţile” trecutului în numele unui „viitor mai bun” şi al „libertăţii omului”. În această perioadă se formează statele naţionale şi se constituie primele regimuri burghezo-democratice. Şi cu toate că această perioadă istorică este marcată de practicile monstruoase ale comerţului cu sclavi şi colonizării, precum şi de războaie sângeroase între puterile europene „iluminate”, se obişnuieşte a se considera că omenirea (= Occidentul) a intrat într-o eră nouă şi se mişcă vertiginos spre „progres”, „libertate” şi „egalitate”. Voinţa de putere, imperială şi deschisă, şi conceptul „Oicumenei creştine” se transformă în idealuri universale noi, întrunite în noţiunea de „progres”. „Progresul” apare în calitate de valoare universală, de dragul acestuia desfăşurându-se noile forme de dominaţie. Acest fapt este arătat în mod strălucit de către postmodernişti în RI, care interpretează avântul tehnic al civilizaţiei occidentale în epoca Modernităţii ca pe o nouă variantă a voinţei de putere, care însă, îşi schimbă propria structură. Relaţiile ierarhice se constituie deja nu între „creştini” şi „barbari”, ci între societăţile şi popoarele „progresiste” şi „înapoiate”, între „societatea modernă” şi „societatea tradiţională”. Nivelul de dezvoltare tehnică devine criteriul în baza căruia sunt repartizate rolurile ierarhice: ţările dezvoltate devin stăpâni, iar cele nedezvoltate – „robi”.

Această nouă structură a inegalităţii se manifestă în etapa iniţială a Modernităţii printr-o practică brutală a colonizării. Mai târziu, aceasta se păstrează în nişte forme mult mai camuflate. În toate cazurile, „sistemul global” al RI, ce reprezintă postulatele de bază ale Modernităţii, constituie o ordine pur hegemonică, în care Occidentul este hegemonul, care pretinde la un control total, atât în sfera strategică, cât şi în cea cognitivă. Este vorba concomitent de dictatura tehnicii occidentale şi a mentalităţii occidentale. Respectiv, elementele sociale ale societăţii occidentale din epoca Modernităţii şi valorile acesteia sunt privite în calitate de norme obligatorii pentru toate celelalte popoare şi culturi. Iar tot ce se deosebeşte de acest sistem este privit cu suspiciune ca ceva „subdezvoltat” şi sub standardele occidentale. În esenţă este vorba de transferarea teoriei „sub-omului” de la nivelul biologic (ca în cazul rasiştilor germani, care, de altfel, sunt un sub-produs al Modernităţii europene, aşa cum arată H. Arendt7) la cel cultural.

În domeniul teoriilor RI, cei care exprimă în mod pregnant hegemonia conceptuală sunt reprezentanţii realismului şi ai liberalismului, care îşi construiesc concepţiile pornind de la presupusul universalism al Occidentului şi al valorilor (dar şi al intereselor) acestuia, confirmând şi susţinând în mod activ ordinea hegemonică.

La un alt nivel, modelul unipolar, dar şi abordarea multilaterală şi chiar nonpolaritatea globalistă, reprezintă, de asemenea, nişte varietăţi ale definirii hegemoniei. În aceste concepte se încadrează atât abordările directe şi deschise (unipolaritatea, versiunea soft a multilateralităţii), precum şi cele implicite şi voalate (asta deoarece globalizarea şi transnaţionalismul neoliberal, precum şi proiectele constructiviste reprezintă, la fel, nişte forme ale expansiunii codurilor occidentale asupra întregii planete).

Prin urmare, elaborarea Teoriei Lumii Multipolare trebuie să se producă prin intermediul respingerii fundamentelor hegemoniei occidentale şi, respectiv, a teoriilor RI ce se bazează pe aceasta

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

2 Самнер У. Народные обычаи. М, 1914.

3 Трубецкой Н.С. «Наследие Чингисхана», М.: Аграф, 2000.

4 Kelsen H. Reine Rechtslehre. Vienna, 1934.

5 Данилевский Н. Россия и Европа. М., 2007.

6 Buzan B., Little R. International Systems in World History. Oxford: Oxford University Press, 2010.

7 Арендт Х. Истоки тоталитаризма. М.: ЦентрКом, 1996.

După o definiţie generală, care încearcă să le sintetizeze pe cele date de diferiţi oameni de stiinţă, geopolitica poate fi considerată drept „studiul relaţiilor internaţionale din perspectivă spaţială şi geografică, unde este luată în considerare influenţa factorilor geografici asupra politicii externe a statelor şi rivalităţile de putere asupra teritoriilor aflate între două sau mai multe state, sau între diverse grupuri politice şi mişcări armate”[i].

Oricât de mare ar fi rolul atribuit factorilor geografici, rămâne totuşi raportul dintre geopolitică şi doctrina statului aşa încât apare spontan o întrebare care până acum nu pare să fi angajat reflecţia cercetătorilor. Întrebarea este următoarea: ar fi posibil să se aplice şi geopoliticii celebra afirmaţie a lui Carl Schmitt după care „toate conceptele importante ale doctrinei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate”?[ii] Cu alte cuvinte, este plauzibil ca însăşi geopolitica să reprezinte un ecou modern, dacă nu o deviere secularizată a conceptelor teologice legate de „geografia sacră”?

Dacă ar fi aşa, geopolitica s-ar găsi într-o situaţie analoagă, în anumite aspecte, nu numai cu „ştiinţa modernă a statului”, ci cu întreaga ştiinţă modernă. Pentru a fi mai expliciţi, să recurgem la un citat din René Guénon: „Separând în mod radical ştiinţele de orice principiu superior cu pretextul de a le asigura independenţa, concepţia modernă le-a privat de orice semnificaţie profundă şi chiar de orice interes real din punctul de vedere al cunoaşterii: şi astfel sunt condamnate să sfârşească într-un cerc vicios pentru că această concepţie le închide într-un domeniu iremediabil limitat”[iii].

În ceea ce priveşte cazul particular al geografiei sacre, la care, după ipoteza noastră, s-ar raporta, într-un anume fel, geopolitica, tot Guénon furnizează o indicaţie sintetică cu privire la aceasta. „Există realmente – scrie el – o geografie sacră sau tradiţională pe care modernii o ignoră complet, ca pe toate celelalte cunoştinţe de acelaşi gen: există un simbolism geografic, ca şi un simbolism istoric şi cea care dă lucrurilor semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică, deoarece acesta este mijlocul prin care se stabileşte corespondenţa cu realitatea de ordin superior; dar, pentru a determina efectiv această corespondenţă, ar trebui să fim capabili, într-un fel sau altul, să percepem în lucrurile însele reflectarea acelei realităţi. De aceea, există locuri adaptate în mod particular pentru a servi drept „suport” acţiunii „influenţelor spirituale”, şi pe acest lucru s-a bazat întotdeauna instalarea anumitor „centre” tradiţionale principale sau secundare, dintre care „oracolele” antichităţii şi locurile de pelerinaj sunt exemplele cele mai evidente; dimpotrivă, există alte locuri care nu sunt mai puţin favorabile manifestării unor influenţe cu caracter total opus, aparţinând celor mai joase regiuni ale domeniului subtil.”[iv]

Nu se spune că nu există nicio urmă a „geografiei sacre” care să fie vizibilă în anumite noţiuni geopolitice, care de aceea ar putea fi considerate, în spiritul lui Carl Schmitt, ”concepte teologice secularizate”. Dacă ne gândim, de exemplu, la termenii lui Mackinder de Heartland sau zonă pivot, care sugerează în manieră explicită simbolismul inimii şi simbolismul axial, ne reîntâlnim într-un anume fel cu ideea de ”Centru al Lumii”, pe care anticii şi-l reprezentau prin intermediul unei varietăţi de simboluri, geografice şi negeografice. Se poate observa adesea că, dacă ştiinţa religiilor a arătat că omul religios ”aspiră să trăiască pe cât posibil în vecinătatea Centrului Lumii şi ştie că ţara sa se află realmente în centrul suprafeţei terestre a globului”[v], această concepţie nu a dispărut odată cu viziunea ”arhaică” despre lume, ci a supravieţuit în moduri mai mult sau mai puţin conştiente în contexte cultural-istorice mai recente[vi].

Pe de altă parte, printre termenii geografici şi geopolitici există unii pe care culturile tradiţionale i-au utilizat pentru a desemna realităţi aparţinând sferei spirituale. Este cazul termenului ”pol”, care în limbajul esoterismului islamic indică verticala ierarhiei iniţiatice (al-qutb); este cazul ”istmului”, care în forma arabă (al-barzakh) indică acea lume intermediară la care se referă şi expresia geografică de origine coranică ”confluenţa a două mări” (majma al-bahrayn), ”confluenţa, anume a lumii ideilor pure cu lumea obiectelor sensibile”[vii]. Dar la fel este şi conceptul de Eurasia, care ar putea fi considerat din categoria ”conceptelor teologice secularizate”.

Într-adevăr, cel mai vechi text teologic al grecilor, Teogonia hesiodiană, include ”Europa (…) şi Asia”[viii] printre fiicele lui Okeanos şi Thetis, ”stirpea sacră a fiicelor (thygateron hieron genos) care pe pământ îi cresc pe oameni în copilărie, împreună cu Apollo – şi cu Râurile: această soartă le-a fost dată de Zeus”[ix].

E cazul să notăm că printre surorile Europei şi Asiei figurează şi Perseida, al cărei nume este semnificativ legat nu numai de grecul Perseu, dar şi de Perses, fiul lui, şi strămoşul persanilor. Să-l ascultăm acum pe teologul istoriei: „Dar după ce Perseu, fiul lui Danae şi al lui Zeus, ajunse la Cefeu, fiul lui Belo, s-a însurat cu fiica acestuia, Andromeda, care a născut un fiu căruia îi puse numele Perses; pe acest fiu l-a lăsat acolo, pentru că Cefeu nu a avut urmaşi masculini. De la acesta şi-au luat perşii numele.”[x]

Rudenia strânsă dintre Asia şi Europa este proclamată, în sfârşit, şi de teologul tragediei, care în Perşii prezintă Persia şi Grecia ca pe „surori de sânge”, din aceeaşi stirpe (kasigneta genous tautou)”[xi], arătându-le „distincte (cele care în Herodot nu se puteau mişca fără să se războiască), dar cu rădăcini inseparabile”[xii]. Astfel arată comentariul lui Massimo Cacciari, pentru care imaginea lui Eschil, reprezentativă pentru apropierea radicală dintre Europa şi Asia, i-a servit drept inspiraţie pentru a concepe proiectul unei „geofilosofii a Europei”.

Fabio Falchi încearcă altă cale: în articolele adunate în volumul său, el trasează linia unei „geofilosofii a Eurasiei”. Adoptând perspectiva corbiniană a Eurasiei ca loc ontologic al teofaniei[xiii], autorul urmăreşte să facă din perspectiva geofilosofică un punct de trecere către cea „geosofică, cea care este complet inteligibilă dacă şi numai dacă este pusă în relaţie cu perspectiva metafizică”[xiv].

(Prefaţă la Fabio Falchi, Lo spazio interiore del mondo. Geofilosofia dell Eurasia, Anteo ed., 2013)

[i]Emidio Diodato, Che cos’è la geopolitica, Carocci, Roma 2011

[ii]Carl Schmitt, Teologia politica. Quattro capitoli sulla dottrina della sovranità, trad. it. de P. Schiera, în: C. Schmitt, Le categorie del politico, a cura di G. Miglio – P. Schiera, Il Mulino, Bologna 1972, p. 61.

[iii]René Guénon, La crisi del mondo moderno, Edizioni dell’Ascia, Roma 1953, p. 66.

[iv]René Guénon, Il regno della quantità e i segni dei tempi, Edizioni Studi Tradizionali, Torino 1969, pp. 162.

[v]Mircea Eliade, Il sacro e il profano, Boringhieri, Torino 1967, p. 42.

[vi]Claudio Mutti, La funzione eurasiatica dell’Iran, “Eurasia”, 2, 2012, p. 176; Geopolitica del nazionalcomunismo romeno, în: Marco Costa, Conducǎtor. L’edificazione del socialismo romeno, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2012.

[vii]Henry Corbin, L’immagine del Tempio, Boringhieri, Torino 1983, p. 154. Pentru barzakh, cfr. Glauco Giuliano, L’immagine del tempo in Henry Corbin, Mimesis, Milano-Udine 209, pp. 97-123.

[viii]Esiodo, Teogonia, 357-359.

[ix]Esiodo, Teogonia, 346-348.

[x]Erodoto, VII, 61, 3.

[xi]Eschilo, Persiani, 185-186. Asupra acestei imagini, cfr. C. Mutti, L’Iran in Europa, “Eurasia”, 1, 2008, pp. 33-34.

[xii]Massimo Cacciari, Geofilosofia dell’Europa, Adelphi, Milano 1994, p. 19.

[xiii]“L’Eurasia è, oggi e per noi, la modalità geografico-geosofica del Mundus imaginalis” (Glauco Giuliano, L’immagine del tempo in Henry Corbin, cit., p. 40).

[xiv]Glauco Giuliano, Tempus discretum. Henry Corbin all’Oriente dell’Occidente, Edizioni Torre d’Ercole, Travagliato (Brescia) 2012, p. 16.

Venerdì 28 febbraio alle ore 17:30 presso l’Aula Magna della Scuola Superiore di Lingue Moderne per Interpreti e Traduttori in via Filzi 14 a Trieste, l’Associazione culturale Porta d’Oriente (www.porta-oriente.it) ed il Centro Studi Eurasia-Mediterraneo (www.cese-m.eu) presentano il numero 4/2013 di Eurasia – Rivista di studi geopolitici intitolato “Il secolo cinese?“.

Interverranno redattori e collaboratori della rivista, dirigenti delle associazioni promotrici ed il Capo Ufficio Stampa dell’Ambasciata della Repubblica Popolare Cinese in Italia, il dott. Li Xiaoyong.

Nel corso dell’incontro verranno illustrati i saggi che sono stati raccolti in tale volume di Eurasia, approfondendo gli aspetti geopolitici, economici e storici che stanno portando il mondo al termine del “secolo americano” e verso un “secolo cinese”. L’evento rientra anche nel ciclo di appuntamenti promosso dall’associazione Porta d’Oriente al fine di presentarsi e di far conoscere il punto di vista della comunità cinese di Trieste.

Le Olimpiadi di Sochi 2014 si avviano verso la conclusione e verranno sicuramente ricordate per il tanto “rumore” mediatico che hanno provocato a causa dell’elevato budget di spesa affrontato dalla Federazione Russa, del problema della sicurezza e del terrorismo, della rinuncia di alcuni capi di stato a prendervi parte, e della denuncia da parte delle organizzazioni internazionali riguardante il diritto degli omosessuali. La domanda legittima che ci si deve porre è se sono solo questi i Giochi Olimpici di Sochi oppure aver concentrato l’attenzione su alcune tematiche, per lo più influenzate dalla sfera geopolitica e delle relazioni internazionali, non è stato possibile assaporare completamente il clima di festa e di condivisione internazionale che caratterizzano solitamente una manifestazione sportiva come l’Olimpiade.

Abbiamo parlato di questo con Irina Osipova, presidente dell’associazione  RIM | Giovani Italo-Russi (РИМ | Российско-Итальянская Молодежь). attualmente volontaria alle Olimpiadi di Sochi ed ottima conoscitrice della realtà italiana, avendo vissuto per diversi anni a Roma, e della realtà europea grazie ai suoi diversi viaggi condotti con finalità accademiche.

Quale sono state le ragioni e le motivazioni che ti hanno spinto a divenire un volontario alle Olimpiadi di Sochi? Il fatto che si sarebbero svolte in un’area prossima alla turbolenta regione nord caucasica non ti ha preoccupato?

Le ragioni per cui ho deciso di essere una volontaria dei giochi Olimpici di Sochi sono molte. Essere un volontario di un evento di tale portata è un’esperienza unica ed una occasione da non perdere a livello formativo e sociale. Quasi sempre gli studi universitari non danno la possibilità di acquisire un’esperienza pratica: infatti, essendomi laureata alla triennale in Scienze Politiche, Diplomatiche e Organizzazioni Internazionali, partecipare come volontaria, ossia come membro del Comitato Organizzativo dei Giochi Olimpici, deve essere considerata un’occasione da vivere a pieno.
Lavorare con i comitati olimpici nazionali significa mettere in pratica le mie conoscenze linguistiche, organizzative, creative e di socializzazione. Inoltre, io amo molto la mia Patria e Sochi 2014 rappresenta un evento di grandissima importanza a cui mi sarebbe dispiaciuto mancare. Essere dal lato organizzativo di un tale evento aiuta a capire i meccanismi interni che rendono possibile tale manifestazione i quali risultano ovviamente molto interessanti agli occhi di qualsiasi giovane che vuole entrare nel mondo delle relazioni internazionali.
Per quanto riguarda la questione della sicurezza è evidente che nel periodo olimpico Sochi può essere considerata la città più sicura della Russia: essendoci atleti da tutto il mondo, 60 capi di stato e governo, rappresentanti degli IOC, non sono soltanto i servizi federali russi a preoccuparsi della sicurezza ma anche quelli degli altri paesi, numero ovviamente superiore rispetto a quei pochi che vogliono minacciare il regolare svolgimento delle Olimpiadi.

Nello specifico, di cosa si occupa un volontario? Ti senti parte integrante della macchina organizzatrice dei Giochi Olimpici ed in generale della Federazione Russa?

Ci sono 18 tipi di volontari a Sochi. Io, ad esempio, lavoro con i Comitati Olimpici Nazionali (NOC) e nello specifico sono un’assistente del Centro dei Servizi NOC del villaggio costiero. Ci sono poi altre mansioni che vengono ricoperte dai volontari: addetti alla cerimonia, assistenti del comitato olimpico internazionale, addetti al protocollo, agli arrivi/partenze, allo sport, all’assistenza medica, al controllo anti-doping, alle tecnologie, al press-center, al trasporto, all’accredito, al servizio eventi, ai servizi paraolimpici, ai servizi linguistici, ai servizi della mensa, all’alloggio e gestione dei villaggi olimpici.
Ogni gruppo di assistenti ha un proprio manager il quale lavora nelle strutture olimpiche per diversi mesi ed a volte anche per anni; in questo modo i volontari hanno delle guide in grado di spiegare loro le diverse attività che devono affrontare.
Certamente mi sento parte della macchina organizzatrice perché tutti i volontari sono considerati membri del Comitato Organizzativo dei Giochi Olimpici: ognuno nel suo piccolo cura un dettaglio che nel complesso, con gli altri 24999 volontari, diventa parte integrante di un grande lavoro.

E’ questa la tua prima volta nella regione di Krasnodar ed a Sochi? Consiglieresti ai turisti italiani e di tutto il mondo di visitare Krasnodar anche dopo le Olimpiadi? Perché?

E’ la seconda volta che vengo a Sochi, ero stata qui 15 anni fa. Decisamente consiglierei agli italiani e altri turisti di visitare Sochi ed in generale la regione di Krasnodar perché tale area è dotata di infrastrutture nuove e costruite nel rispetto degli standard internazionali. Al contempo a Sochi l’atmosfera che si respira è tipicamente russa e richiama al passato sovietico nei nomi delle strade e nel modo di fare.
Qualora si fosse stanchi degli standard “classici” europei, la Russia potrebbe essere un’alternativa interessante.

Prima dell’inizio dei Giochi Olimpici diversi media internazionali avevano lanciato l’allarme sicurezza a causa degli attentati di Volgograd; esiste un clima di tensione e paura attualmente a Sochi oppure, come spesso accade, la situazione è stata esasperata per fini mediatici?

A Sochi non se ne parla minimamente dei problemi legati alla paura del terrorismo. E’ chiaro che l’intento degli attentati di Volgograd era di minare l’attrattivita’ delle Olimpiadi anche se tale progetto e l’operato di coloro che volevano screditare in primis la Russia sono falliti.
Non molti sanno infatti che queste sono state le Olimpiadi invernali che hanno visto la partecipazione più grande e più numerosa di capi di stato e di governo, dato che non ha bisogno di spiegazioni e che supporta la fiducia verso la sicurezza a Sochi. Grazie alla mia esperienza come volontario posso dirvi che i servizi di sicurezza all’entrata nelle strutture olimpiche sono ben organizzati: per passare all’interno delle strutture bisogna inizialmente superare l’area per la procedura aeroportuale di controllo, avere o l’accredito, documento utile per lo staff ed i collaboratori della macchina organizzativa dei Giochi, oppure il passaporto del tifoso il quale serve per comprare il biglietto e transitare sul territorio degli impianti sportivi. Il territorio dei villaggi olimpici e’ un territorio cosiddetto “pulito” dove e’ vietato portare il cibo.
A Sochi tutti pensano a fare bene il proprio lavoro e a seguire una nuova vittoria della propria nazionale.

Hai vissuto in Italia, a Roma nello specifico, per diversi anni ed hai girato per l’Europa conoscendo la realtà dei paesi europei, possiamo quindi definirti una ragazza dallo spirito internazionale amante del proprio paese. Che cosa rappresentano quindi per te e per i giovani russi questi Giochi Olimpici? Che giudizio avete nei confronti delle tante critiche provenienti dall’Occidente?

Per fortuna tra i media occidentali ci sono coloro che scrivono la verità senza avere dei pregiudizi, anche se leggendo quanto scritto sui diversi giornali e comunicato attraverso i media internazionali il mio giudizio generale non può esprimere che tristezza perché alcune volte vengono riportate delle considerazioni su Sochi e sui Giochi Olimpici fatte in base alla disinformazione e per sentito dire. Ci sono poi coloro che vengono pagati per scrivere articoli mirati a screditare la Russia ed i Giochi Olimpici, persone che non fanno “il bene dell’informazione”, motivo per il quale non posso rispettarle e con le quali ci viene spontaneo dissentire tutti i giorni.
Non posso parlare per tutti i giovani russi, ma per me personalmente i Giochi sono un evento di portata internazionale che lasceranno il segno nella regione di Krasnodar sotto forma di un colossale patrimonio infrastrutturale. I Giochi Olimpici sono un’ottima occasione per far conoscere maggiormente la Russia agli spettatori di tutto il mondo, perché, secondo la mia opinione, è molto importante scoprire nuove realtà grazie alle immagini, agli spettacoli e alle notizie riproposte al mondo provenienti dalla fonte originale.

Consiglieresti ad altre persone la tua esperienza da volontario? Perché?

Essere un volontario è un lavoro che decisamente consiglierei a tutti senza differenza di età, perché grazie ad una simile attività ci si guadagna in termini di esperienza che non potrà mai essere persa col tempo. Oltre a quanto è possibile apprendere in termini lavorativi e nella pratica linguistica, i volontari hanno dei vantaggi materiali come l’alloggio, il vitto ed il trasporto (compresi i funicolari) locale gratuito. Si ha del tempo libero durante il quale vi e’ proposta un ampia gamma di offerta ricreativa ed in questo modo è possibile lavorare e divertirsi al contempo.
Non ci si annoia mai ed alla fine si hanno dei bei ricordi da raccontare e rivivere, tante foto da rivedere e molti nuovi amici.

L’Istituto Culturale dell’Iran a Roma, nel quadro delle sue attività culturali e didattiche, promuove il 34° CORSO di LINGUA Persiana.

Il corso ha la finalità di introdurre ad una delle principali lingue dell’Asia Centrale e Occidentali la cui grande rilevanza è legata alla sua straordinaria tradizione storico-culturale e al suo status di lingua ufficiale, nelle sue diverse varietà, in paesi strategicamente importanti sullo scenario internazionale come l’Iran, Afghanista, Pakistan, india e il Tajikistan.

Il corso è tenuto dall’insegnante universitario, si svolgerà dal 01 marzo 2014 presso la sede dell’Istituto in via Maria Pezzè Pascolato, 9 Roma e si articola in 18 ore di lezioni per ogni livello per un totale di 54 ore divise in tre livelli e avrà la durata di 12 settimane con la seguente cadenza: sabato: ore 09.00- 10.30 e 12.00.

La giornata dell’ultima lezione sarà interamente dedicata alla valutazione dei corsisti, con una prova scritta, ed una orale.

L’ammissione agli esami è subordinata ad una presenza continuativa alle lezioni non inferiore all’80% del monte ore totali.

A tutti coloro che avranno superato le prove finali verrà rilasciato un attestato di partecipazione.

Le iscrizioni sono aperte e limitate a N° 10 partecipanti per ogni singolo livell.o

Il termine ultimo per l’iscrizione è fissato al 28.02.2014

Iscrizione
istitutoculturaleiran@gmail.com
06 3052207 – 8

Note bene
Il giorno 01 marzo (prima lezione) è dedicato interamente al valutare il livello della conoscenza dei corsisti e le divisioni per l’orario, perciò si chiede la presenza di tutti interessati alle ore 09.30.

Le opere dell’uomo sono sempre state simboliche. Ma ancor più, spesso, sono valsi, per farle entrare nella storia, la loro preminenza immaginifica, il loro peso estetico, la loro monumentalità.

La ferrovia, come arteria dell’umano, spesso risale la corrente della modernità, richiama momenti poetici. Prima di Guccini c’era stato Stendhal. Ancora prima dello scrittore francese era stato Giosue Carducci a modanare una storia ferroviaria, dedicando al frutto dell’uomo una poesia delle Odi Barbare del 1887. La ferrovia è viaggio, trait d’union tra cose necessariamente diverse, e quest’opera umana, ottocentesca per elezione, arriva ad unire due imperi, due manifestazioni dell’essere politico.
I due imperi in questione sono quello guglielmino e quello ottomano. Il progetto della Berlino-Baghdad nasce da un preciso impegno strategico tedesco finalizzato a spezzare l’unità geopolitica dell’impero britannico e mietere dividendi dove fosse possibile nelle terre sciite del Vicino Oriente.

Questa convinzione, maturata nell’ambito militare prussiano, affonda le sue radici nelle opere del professor Karl Haushofer. L’insigne studioso tedesco aveva già individuato, negli anni Dieci del ‘900, il leit-motiv che avrebbe condotto il valzer geopolitico del suo futuro prossimo. Ripartendo da Halford Mackinder, Haushofer indicava chiaramente nel fronte composto da Stati Uniti, Francia e Gran Bretagna la controparte talassocratica che si sarebbe opposta alla massa tellurocratica eurasiatica. Prima di qualsiasi unità eurasiatica, contemporanea o futura, Haushofer ne auspicava l’unione, come naturale coagulo metastorico per opporsi validamente agli alfieri marittimi del sistema cosmopolita del libero mercato internazionale.

In questo senso la Berlino-Baghdad, iniziata nel 1903 e conclusasi nel 1940, è la prova della visionarietà propositiva dell’accademico tedesco. Prima ancora che un progetto eurasiatico essa è il tentativo dell’Impero Tedesco di delimitare una sua zona di influenza nel Vicino Oriente. Nel 1903, quando i lavori iniziano, l’Impero Ottomano è ancora sommamente integro, e anche se ormai la longa manus di francesi e inglesi aveva strappato alla Sublime Porta l’Egitto (De Facto 1882) e la Tunisia (1878-1881), l’influenza turca continuava a permeare, in quanto unica guida credibile, il mondo musulmano. Logico quindi che Guglielmo II dialogasse con Istanbul alla pari, senza interferenze negli affari interni. Dove infatti inglesi e francesi approfittavano della crisi endemica che attanagliava Istanbul, Berlino cercò sempre il dialogo come attore responsabile e rispettoso dell’interlocutore.

Né la Berlino-Baghdad fu un caso isolato, citando gli esempi del dialogo internazionale tra il mondo tedesco e l’Impero Ottomano. Come ricorda Bernard Lewis nel suo Le origini della rabbia musulmana, «un altro esempio, un po’ più tardo, è quello del prussiano Helmut Von Moltke, nome famoso nella storia militare del suo paese, che nel 1835, da giovane ufficiale, si recò in Turchia in visita privata e fu incaricato dal Sultano di aiutarlo a riorganizzare l’esercito ottomano»1. E ancora: «Un esempio più recente, di nuovo tedesco, è Liman Von Sanders, generale di cavalleria che durante la prima guerra mondiale comandò le forze tedesche e, per qualche tempo, anche una parte dell’esercito ottomano»2.

È quindi chiaro come il dialogo tra queste due potenze, condensatrici di forza nei rispettivi campi geopolitici, sia stato continuo e fruttuoso. Pure negli anni della contrapposizione tra Cristianità e Islam Azim Efendi, ambasciatore ottomano, poteva andare in visita a Berlino (1790). D’altronde i due imperi si sono sempre sentiti parte di una più alta missione morale. Sbagliato o giusto che sia, i tedeschi si sono sempre sentiti campioni incompresi dell’Europa storica e i turchi hanno sempre dipinto sé stessi come fautori dell’unico vero impero musulmano quale foriero di un Islam vincente.

In termini odierni, il progetto tedesco fu quanto di più lontano dalla nozione di “colonizzazione economica”. Gli oneri di pagamento furono accollati quasi tutti alla Germania, che ottenne in cambio contratti di allocazione su quelle tratte. Per la Turchia il progetto costituì una grossa innovazione, che permise all’Impero Ottomano prima e alla Turchia kemalista poi, di catalizzare quella proiezione di potenza che ancora restava a sua disposizione (attraverso questa linea furono mobilitati i soldati dell’Emirato del Jebel Shammar). Fu anche attraverso questa opera monumentale che si diffuse ampiamente tra la cultura ottomana e postottomana l’influenza alto-culturale tedesca. Come ricorda ancora Lewis, «la filosofia tedesca, in particolare quella pedagogica, diventò di gran moda tra gli arabi e altri intellettuali musulmani negli anni 30 e 40, e l’atteggiamento antiamericano era parte del messaggio»3. Parte della storia sono anche le immagini del Muftì di Gerusalemme che stringe la mano delle SS nell’ambito di un’alleanza antibritannica e alcune mobilitazioni filotedesche in Iraq e in Iran negli anni della Seconda Guerra Mondiale, a dimostrazione di una unità d’intenti tra il mondo musulmano e quello tedesco che forse travalicava la tattica delle alleanze.

È opportuno tornare a Karl Haushofer che dimostra chiaramente di aver individuato, già a suo tempo, la sostanza reale alla base della comunanza tra “Ottomani” (in senso lato) e Tedeschi. Entrambi questi popoli, fautori nei secoli delle più disparate e caratteristiche forme statuali e storiche, si trovano su due linee di frattura dell’unità continentale. Dove queste faglie si scontrano con la massa africana e mediterranea sorge Istanbul. Dove l’Eurasia incontra la massa occidentale e pienamente anglosassone, sorge Berlino.

Note

1. B. Lewis, Le origini della rabbia musulmana, Mondadori, Milano, 2009 (©2004), p. 175.
2. Ibidem.
3. Ibidem, p. 309.

Nel corso dell’ultima settimana la Bosnia-Erzegovina è tornata sotto l’occhio dei riflettori, per la prima volta davvero dopo la fine delle guerre che hanno devastato l’ex-Jugoslavia negli anni ’90, e nuovamente come un paese in fiamme. Cerchiamo di fare ordine tra gli avvenimenti degli ultimi giorni, per capire le radici di quella che qualcuno chiama già, forse avventatamente, “primavera bosniaca”, e quali siano le prospettive per l’immediato futuro.

Bosnia, i giorni della rabbia. 

Il 5 febbraio, a Tuzla (città nel nordest del paese), i lavoratori di alcune aziende in bancarotta rimasti senza lavoro sono scesi in piazza insieme agli studenti per protestare contro le autorità cantonali. I lavoratori chiedevano che venissero pagati i contributi previdenziali e pensionistici loro dovuti ormai da anni, oltre a condizioni di vita dignitose e posti di lavoro per i giovani. Migliaia di persone hanno bloccato il traffico per ore fino a quando lo stallo non è degenerato in scontri con la polizia: la giornata si è conclusa con un bilancio di 23 feriti e 27 arresti. Le proteste, in solidarietà con Tuzla e per alzare la voce contro la drammatica situazione del paese, si sono estese al resto del paese (si sono verificati disordini in almeno venti città) e sono proseguite per giorni: dalla fine della guerra non si era mai vista una così vasta manifestazione di generale scontento popolare. La manifestazione di Tuzla del 7 febbraio (la cifra dei partecipanti oscillano tra 6.000 e 10.000 persone, secondo la stampa locale) è degenerata nuovamente in duri scontri tra forze dell’ordine e manifestanti. Alcuni di essi hanno dato alle fiamme la sede del governo cantonale; la stessa cosa è successa poco dopo a Sarajevo, a Mostar, a Zenica e a Bihać. Negli scontri tra forze dell’ordine e i manifestanti, la polizia ha usato gas lacrimogeni, spray urticanti e proiettili di gomma per disperdere i cortei, mentre i cittadini lanciavano sassi e bombe carta. Sono andati a fuoco anche i municipi di Sarajevo e Mostar, la sede della Presidenza nella capitale (insieme a una parte dell’Archivio Nazionale, che si trova nello stesso edificio), e le sedi dei principali partiti nazionalisti a Mostar. Le parole d’ordine dei manifestanti sono contro l’immobilismo del governo e la mancanza di lavoro; la richiesta più pressante è quella di misure urgenti contro la disoccupazione. “La gente non ha più niente da mangiare, ha fame, i giovani non hanno lavoro, non c’è più l’assicurazione medica, né i diritti elementari. Non può andare peggio” sono le parole di una donna in piazza a Tuzla. “Tutti devono scendere in strada, perché il Titanic sta per affondare”, le fa eco un altro dimostrante. La folla grida “Ladri, ladri!”.

L’8 ed il 9 dicembre i Presidenti dei cantoni di Tuzla, Bihać, Zenica e di Sarajevo hanno rassegnato le dimissioni (uno degli obiettivi della protesta di Tuzla era proprio ottenere le dimissioni del presidente del cantone), così come il direttore del coordinamento nazionale delle forze dell’ordine.
Il bilancio di queste giornate di guerriglia urbana è impressionante: 200 feriti in tutto il paese, soprattutto tra le forze dell’ordine; decine di persone fermate a Sarajevo, Zenica e Mostar (ma sono state tutte rilasciate dopo pochi giorni); danni agli edifici ed agli archivi amministrativi di tutte le principali città del paese.
Sabato mattina, il giorno della calma dopo questa tempesta di rabbia, nelle città coinvolte piccoli gruppi di cittadini si sono organizzati spontaneamente per ripulire le strade dai segni delle violenze e degli incidenti dei giorni precedenti, in un gesto di grande valore simbolico. Gli abitanti di Sarajevo hanno sottolineato, parlando con i giornalisti, come gli episodi dell’ultima settimana abbiano fatto rivivere a molti di loro i ricordi della guerra, pur senza voler stabilire nessi forzati tra vicende molto diverse. Ma soprattutto questo gesto voleva affermare con forza il rifiuto dell’etichetta di “hooligan” che la classe politica si è affrettata ad apporre ai manifestanti, nel malcelato tentativo di declassare le proteste a semplici atti di irragionevole violenza.
La volontà di proseguire con le proteste, infatti, non si è arrestata: diverse centinaia di cittadini sono tornati in piazza sabato e domenica scorsi, in modo pacifico.

Cosa ha scatenato le rivolte?

Sullo sfondo di queste piazze in fiamme si intravedono chiaramente i nodi irrisolti del post-Dayton, la stasi politica pressoché totale del paese, la situazione economica in costante peggioramento (proseguono le privatizzazioni di aziende statali e le perdite di posti di lavoro) e la piaga della disoccupazione: secondo l’ILO, il tasso di disoccupazione in Bosnia-Erzegovina sarebbe al 28%, e il tasso di disoccupazione giovanile (15-24 anni) oltre il 60%. Siamo vicini ai dati greci. Era solo questione di tempo, quindi, prima che tutto questo producesse delle conseguenze: le rivolte non
sono di certo state una sorpresa. Come afferma Zlatko Dizdarević, ex-direttore del quotidiano di Sarajevo Oslobodjenje, “sono a dire il vero stupito che tutto ciò non sia accaduto prima. Molto semplicemente perché sussistevano tutte le condizioni da manuale per un’esplosione”.
Lo Stato bosniaco, così come è uscito dagli accordi di Dayton che hanno chiuso la guerra in Bosnia nel 1995, è un “mostro incostituzionale in cui la classe media sta lentamente scomparendo, schiacciata da una classe dirigente incompetente e affamata di denaro, che ha rapinato i propri concittadini” (sono sempre parole di Dizdarević). Il sistema di pesi e contrappesi studiato a Dayton avrebbe dovuto garantire bilanciamento tra i vari partiti etnici e nazionalisti; il risultato è stata la divisione della Bosnia-Erzegovina in due entità (la Federazione di Bosnia-Erzegovina e la Republika Srpska) che vivono in una situazione di stallo ormai da vent’anni, dal momento che i conflitti di competenza tra i vari livelli di governo sono insanabili. Il sistema politico ed amministrativo in Bosnia, semplicemente, non funziona.

Non è casuale quindi, come fanno notare alcuni analisti, che siano stati presi di mira principalmente gli edifici dei cantoni, le dieci province in cui è suddivisa la Federazione di Bosnia-Erzegovina, che vengono individuati come l’esempio della frammentazione, dell’inefficienza e della corruzione del paese. Cinque su dieci sono stati dati alle fiamme o danneggiati durante le manifestazioni.
L’istituzione dei cantoni è così delegittimata che da più parti oggi ne viene chiesta l’eliminazione o il ridimensionamento.
Dal punto di vista economico, in questo momento, la Bosnia-Erzegovina è un simbolo di come il mix letale di “transizione efficiente” (che, in sostanza, significa privatizzazioni malriuscite) e politiche imposte dall’UE (combinate con sistema amministrativo inefficiente) stia creando un circolo vizioso di disoccupazione, precarietà e povertà. Conseguenza naturale di tutto questo è la rabbia profonda contro l’intera classe politica, che ormai non rappresenta nessuno se non le élite etniche. Di certo, sembra che la Bosnia oggi sia davvero parte dell’Europa – ma da un punto di vista molto diverso da quello immaginato dalle istituzioni europee: le sue piazze sono in rivolta, come quelle di Grecia, Spagna e Turchia.

In questi giorni difficili la classe politica bosniaca si è dimostrata in larga parte inadeguata dando mediocri prove di sé e chiara mostra di nervosismo, perdendo sempre più legittimità. Il presidente della Federazione ha dichiarato di essere solidale e di comprendere l’infelicità della gente. Il premier del cantone di Sarajevo ha insultato una giornalista in diretta tv poche ore prima di dimettersi; il Ministro degli Interni ha affermato di avere requisito chili di narcotici nel corso dei fermi dei manifestanti, per essere poi smentito dal Premier; sabato la polizia ha dichiarato che a Sarajevo si stavano verificando episodi di saccheggio, smentita con prove fotografiche da Al Jazeera Balkans. Allo stesso tempo, le forze di polizia hanno destato stupore per via della scarsa presenza e del debole intervento al momento degli scontri e dell’irruzione dei manifestanti nei palazzi istituzionali, portando alcuni analisti a chiedersi se si tratti solamente di impreparazione o se fosse una strategia studiata a tavolino.

Un altro sintomo su cui vale la pena soffermarsi è come tutto sia cominciato a Tuzla: quarta città del paese dal fiorente passato industriale, vive oggi una crisi profonda legata alla deindustrializzazione malgestita che la sta drammaticamente impoverendo. Tuzla ha una storia radicata di movimenti sindacali e rivolte sociali, ed è stata negli ultimi 25 anni una roccaforte progressista e non nazionalista legata all’SDP (Partito Socialdemocratico), che oggi figura tra gli imputati, sia a livello regionale che nazionale. La crisi dei lavoratori di Tuzla è un sintomo del collasso economico del paese: i manifestanti hanno dimostrato che la precarietà, risultato della privatizzazione e delle politiche neoliberiste in atto, sta contagiando tutti i settori della società. La loro rabbia ha rimesso la questione della politica economica al centro dell’attenzione, mentre i politici continuavano a giocare la carta delle “questioni etniche”.
Per capire l’esasperazione dei lavoratori di Tuzla, basta guardare al processo di privatizzazione della fabbrica DITA, raccontato in modo molto esauriente su East Journal.

Chi è sceso in piazza? Si può parlare di “primavera bosniaca”?

Alcuni analisti (come il professor Zdravko Grebo) hanno subito parlato di una “primavera bosniaca”, ma potrebbe essere prematuro allo stato dei fatti. Quello che si può fare in questo momento è rilevare alcuni elementi interessanti di questo movimento.
Il dato più notevole è la diffusione delle proteste, che hanno interessato più di trenta città, come non era mai successo in Bosnia dopo la guerra. Le proteste sociali non sono mancate negli ultimi anni (basti pensare alla “rivoluzione dei bebè” del luglio 2013), ma sono sempre rimaste divise, a tutto vantaggio della classe politica, che ha continuato a gettare benzina (le fratture etniche, in particolare) sul fuoco per distrarre l’attenzione dai problemi economici. Le proteste del 5 febbraio per la prima volta sono riuscite a rompere questo muro: a Tuzla è andata in scena la prima manifestazione unitaria di lavoratori dopo la fine della guerra. Fatto dal valore simbolico da non sottovalutare. I lavoratori di Tuzla hanno dimostrato che i diritti ed i bisogni collettivi vanno oltre le differenze etniche e confessionali, e che la loro protesta deve essere un campanello d’allarme per tutti coloro che ogni giorno soffrono ingiustizie sociali. Le proteste hanno senza dubbio un carattere politico ancora più che sociale, e sono politici gli obiettivi che si sono prefissate di raggiungere.
In piazza, accanto ai lavoratori (la classe media impoverita e delusa), spiccano gli studenti e tutti i gruppi sociali (come la comunità LGBTQ) i cui diritti sono negati da una classe politica inadeguata. La società civile, che aveva avuto un ruolo di primo piano nel “risveglio civico” del 2013, sta partecipando in modo variegato, prevalentemente a titolo personale. Membri di spicco della comunità intellettuale bosniaca, come il regista Danis Tanović e il musicista Damir Imamović, hanno appoggiato le proteste fin da subito.
Caratteristica molto interessante di questo movimento è il suo essere fluido: non esiste alcun coordinamento, assemblea o gruppo organizzato, non sono emersi leader, le proteste sono nate spontaneamente, organizzate sui social network. Il collante che tiene insieme tutte queste componenti è l’ostilità contro l’intera classe politica, unita ad uno spirito anti-nazionalista che per il momento deve ancora reggere la prova dei fatti. Soltanto a Tuzla l’elemento politico è più presente (la prima manifestazione è stata organizzata dai sindacati), e non a caso qui si è formato il primo “Plenum”, una piattaforma politica e sociale che ha formulato una serie di richieste. Anche a Sarajevo si cerca di fornire la protesta di contenuti chiari, e il “Plenum dei cittadini e delle cittadine di Sarajevo” ha avanzato richieste simili a quelle del suo omologo di Tuzla, concentrandosi soprattutto sulle dimissioni della classe politica.
Le proteste hanno molto presto sfociato in violenze. Diverse testimonianze affermano che, mentre la partecipazione ai cortei era trasversale, sono stati principalmente giovani (e le frange più radicali) a partecipare agli scontri e alle devastazioni. Ovviamente si è creata una spaccatura nel movimento, legata alla dibattuta questione su quale livello di violenza sia accettabile in situazioni simili, tra chi sostiene che il ricorso alla violenza sia una sconfitta (come i sindacati), e chi afferma che sia la conseguenza naturale di vent’anni di malgoverno.

Conclusioni.

Le proteste stanno quindi avendo i loro primi effetti, anche se è presto per capire se saranno positivi, o duraturi. In ogni caso, per la prima volta la classe politica bosniaca sembra temere davvero l’opinione dei propri cittadini, che stavolta sono usciti dalla gabbia delle frammentazioni etniche in cui sono rimasti chiusi troppo a lungo.
La trasformazione o meno di questo movimento in una vera e propria “primavera”, o la regressione a saltuaria esplosione di rabbia, dipende principalmente da come proseguirà il percorso di elaborazione di contenuti e richieste, in grado di dare al movimento prospettive future e stabilità, e forse di portare a cambiamenti costituzionali.
Inoltre, è da vedere se le proteste si estenderanno anche alla Republika Srpska (in cui non esiste il livello di governo cantonale intermedio), rendendo questo movimento davvero “bosniaco” a pieno titolo. Per ora abbiamo assistito a manifestazioni decisamente limitate (degni di nota un piccolo presidio pacifico di solidarietà nella capitale Banja Luka ed una manifestazione di un centinaio di persone che a Bijeljina si è scontrata con un gruppo di ultranazionalisti serbi). Lo stesso discorso vale per e le zone a maggioranza croata (Erzegovina), dove sono avvenute proteste rilevanti a Mostar (città ancora etnicamente divisa e dove il carattere anti-nazionalista della protesta è ancora da testare) e in pochi altri centri.
Bisogna ricordare che la Bosnia ha in calendario tre eventi importanti nel 2014: ci saranno le elezioni, la Coppa del Mondo di calcio vedrà tra i partecipanti per la prima volta la Nazionale bosniaca, e Sarajevo commemorerà il centesimo anniversario dell’assassinio dell’Arciduca Francesco Ferdinando – il colpo di pistola che scatenò la Prima Guerra Mondiale. È ancora presto per dire se il 2014 sarà l’anno che cambierà la Bosnia; ma le speranze in questo momento sono alte.

In Turchia l’ondata speculativa contro la lira ( – 15,6 % dal maggio 2013) si sovrappone e si interseca con il conflitto fra AKP e Hizmet (il movimento di Fetullah Gülen) e con i dubbi e le incertezze suscitate dalla “bomba” siriana alle sue porte.
Inchieste giudiziarie su asseriti episodi di corruzione e interventi censori del governo sull’uso di internet – così come i provvedimenti dell’esecutivo riguardanti magistrati e ufficiali delle forze di sicurezza – sono solo episodi, certamente rilevanti ma parziali, del conflitto in corso.

Rimane l’interrogativo sul futuro di una situazione alquanto incerta. Il monito del Presidente Gül pronunciato all’annuale incontro con gli ambasciatori dà il segnale di un malessere e di un passo indietro rispetto a una politica estera pesantemente sbilanciata in senso antisiriano: “ricalibrare l’approccio generale della politica estera e adattarla alla situazione reale sul campo”

Bayram Balcı, analista del Paese della Mezzaluna in forza al centro di ricerca parigino CERI, chiarisce la situazione, precisando che tra le posizioni di Erdoḡan e Davutoḡlu da una parte e quelle di Gül dall’altra “vi è sia una scissione a proposito della questione siriana sia un tentativo comune di recuperare la situazione, affidando al Presidente della Repubblica il compito di riaggiustare i cocci del vaso rotto (…) La politica di buon vicinato predisposta da Davutoḡlu è andata a gonfie vele per anni, poi è completamente andata in fumo con impantanandosi nel conflitto siriano. Con Davutoḡlu ed Erdoḡan che non vogliono riconoscere i loro errori”.
Anche se – osserva Balcı – il riavvicinamento turco-iraniano di questi ultimi mesi favorisce il fatto che ora “la Turchia non escluda più la possibilità di discutere con Assad, visto che nemmeno statunitensi e occidentali in genere escludono di trattare con lui sulla questione delle armi chimiche e sul contrasto ai jihadisti”.

C’è da osservare a questo proposito che statunitensi e loro alleati si muovono – come sempre – con spregiudicatezza (più i primi che i secondi, per la verità, essendo questi ultimi piuttosto abituati al conformismo di chi si muove a rimorchio) e con una buona dose di cinismo: così l’utilizzazione della formidabile macchina economica/comunicazionale di Gülen – oggi l’interlocutore ideale dell’Occidente, con le sue 3.500 dershane in territorio turco, in aggiunta ad altre centinaia di istituti privati controllati dall’organizzazione, ma ancor di più con la disponibilità di una parte consistente della magistratura- ha il ruolo di mettere da parte l’AKP e un certo Islam politico per spianare la strada a un alleato più in linea con i dettami ideologici e geopolitici atlantici. Le elezioni amministrative di fine marzo forniranno una risposta indicativa del grado di consistenza di tale progetto

“[…] ma se dobbiamo usare la forza, è perché noi siamo l’America: siamo la nazione indispensabile.”

Le parole di Madeleine Albright, Segretario di Stato durante la seconda amministrazione Clinton, sono state analizzate, criticate, citate in innumerevoli articoli, saggi e libri sugli Stati Uniti. Sebbene estrapolata dal contesto in cui venne usata, questa frase descrive con grande precisione e puntualità non solo il pensiero comune retrostante la politica estera statunitense, ma anche e soprattutto una visione del mondo, unica nella storia delle relazioni internazionali contemporanea.
È inoltre un buon punto di partenza per ripensare la strategia geopolitica degli Stati Uniti, visualizzandola come prodotto di processi più interni che internazionali. Le teorie classiche delle relazioni internazionali considerano solo Stati e organizzazioni come agenti che interagiscono con la struttura internazionale. Poco spazio è dedicato all’analisi dei processi formativi di politica estera, considerata variabile indipendente e non rilevante a fini esplicativi e di teorizzazione. Utilizzando invece l’analisi della politica estera si può comprendere la genesi e la natura della politica estera di un singolo Paese, e come agisce sul campo internazionale. Esaminando le variabili che intervengono nei processi decisionali, si può interpretare l’azione esterna degli Stati Uniti, e la loro postura geopolitica, come risultato di dinamiche e modelli comportamentali domestici. Si può dunque ipotizzare che, utilizzando le teorie dell’analisi della politica estera, e particolarmente il modello della rivalità burocratica e il modello del processo decisionale elitario, si possano meglio comprendere le difficoltà che gli Stati Uniti incontrano nell’operare un riassetto strategico e geopolitico che vada oltre schemi decisionali residui della Guerra Fredda.

Uno di questi residui cognitivi ed emotivi è perfettamente riflesso nelle parole della Albright: gli Stati Uniti si sono assunti il compito di “poliziotto del mondo”, e nella coscienza collettiva statunitense la percezione di essere “eccezionali” è forte e ben radicata. L’eccezionalismo americano è un concetto fondamentale per l’identità statunitense: un Paese nato da una guerra di liberazione coloniale non può non essere destinato, agli occhi dei cittadini, a essere un modello di libertà per il resto del mondo e ad avere la missione di rimodellare il mondo a propria immagine. È da quest’idea di “eccezionalità” che deriva la propensione “missionaria” degli Stati Uniti di promozione della democrazia; né d’altro canto è sorprendente che da essa derivi anche un’enfasi persistente sulla propria supremazia nell’ordine globale. Le ultime due affermazioni sono tra di loro collegate: un Paese eccezionale, che, secondo l’ottica occidentale, godrebbe del miglior sistema democratico del mondo, ha non solo la responsabilità di essere un buon esempio per gli altri Paesi, ma ha anche la responsabilità di controllare e sorvegliare l’ordine internazionale. Non è dunque un caso che in ogni National Security Strategy, il documento che delinea l’indirizzo strategico statunitense, obiettivo costante è il mantenimento dell’influenza globale (intesa sia come soft power che come tradizionale proiezione del potere) degli Stati Uniti; influenza che garantirebbe, dunque, autorità agli Stati Uniti e permetterebbe loro di legittimare le proprie azioni a livello internazionale.

Questo particolare modo di concepire se stessi e la realtà internazionale spiega l’atteggiamento unilaterale che gli Stati Uniti privilegiano negli affari internazionali: gli interventi internazionali, le guerre in Iraq e in Afghanistan, la gestione ambigua e discontinua della questione iraniana, e una certa propensione a considerare con distacco le regole e normative imposte dalla struttura internazionale. Certi atti di politica estera possono essere interpretati come sintomi di imperialismo o effetti di una cultura politica realista; si può invece ipotizzare che la costanza e la coerenza di tali atti sia dovuta a un mancato ripensamento di schemi cognitivi e interpretativi. Ciò avviene a causa di modalità di decisione disfunzionali che hanno luogo a livello dell’esecutivo, e in particolare nei gruppi e dipartimenti burocratici preposti a definire la politica estera statunitense.

Molto è stato scritto in tempi recenti sui cosiddetti BRICS, sulla loro ascesa nell’arena internazionale, sul ruolo che in essa possano avere, e sull’incertezza che Paesi come la Cina, la Russia o anche il Brasile possano accettare di entrare a far parte di una struttura internazionale la cui architettura è di origine prevalentemente statunitense. Questo dibattito è spia di un processo in atto, di cui difficilmente si potrà invertire la rotta: il passaggio da un sistema unilaterale a un sistema multilaterale. Questo passaggio comporta sicuramente una nuova dimensione diplomatica, che sia inclusiva e negoziale, nell’approccio agli affari internazionali; potrebbe comportare una ridefinizione delle norme che ne regolano lo svolgimento. La politica estera statunitense nell’ultima decade ha segnalato una certa confusione riguardo a questo processo: la “dottrina Bush” era su un versante completamente unilateralista, mentre l’amministrazione Obama ha prodotto dei cambiamenti, ma non ha chiarito il ruolo degli Stati Uniti in un nuovo mondo multilaterale. La mancanza di chiarezza sul ruolo statunitense (nazione indispensabile o partner multilaterale?) ha impedito un serio ripensamento della postura geopolitica e strategica degli Stati Uniti: in questo senso il pivot verso l’Asia è la ripetizione di un vecchio schema, che ha come obiettivo il mantenimento di una posizione di supremazia, mascherato da cambiamento strategico. Gli Stati Uniti si muovono sullo scacchiere internazionale secondo una logica da Guerra Fredda, che impone supremazia militare ed economica e strategie regionali tese a proteggere incondizionatamente i Paesi alleati. Cosa impedisce un ripensamento di questo modello anacronistico di concepire le relazioni internazionali?

La fine della Guerra Fredda non ha solo lasciato gli Stati Uniti nella posizione di unica superpotenza globale, ma ha riportato in vita conflitti etnici, nazionali e religiosi rimasti sopiti per oltre quarant’anni. Questa situazione di micro e macro-conflittualità regionale ha lasciato perplessa una nazione entrata nella scena internazionale con la prima grande guerra, e divenuta superpotenza dopo la seconda: l’approccio statunitense è sempre stato globale, non regionale. La difficoltà nell’interpretare fenomeni vecchi e nuovi, slegati da un contesto di balance of power internazionale, ha causato una grande confusione strategica negli anni ’90, confusione che è solo peggiorata dopo l’attacco terroristico dell’11 settembre 2001. Incapaci di interpretare il terrorismo come un fenomeno tattico, e non strategico, gli Stati Uniti lo hanno sostituito al comunismo come nuova minaccia esistenziale e hanno dato il via alla disastrosa politica mediorientale di inizio millennio. Il contesto mediorientale si presta bene all’analisi di una politica estera restia a ripensamenti strategici e ideologici, poiché alla difficoltà di creare un nuovo ruolo per gli Stati Uniti nella regione si aggiunge un radicato “orientalismo” come ulteriore complicanza. Il concetto di orientalismo, sviluppato dal teorico post-colonialista Edward Said, ripensa la contraddizione tra Est e Ovest interpretandola come il risultato di una distorsione intellettuale operata da scrittori, teorici e politici occidentali, i quali hanno contribuito a creare una percezione dell’Oriente (e del Medio Oriente) come insieme di realtà “altre”, stereotipate e immutabili. L’orientalismo americano, ben presente nella coscienza collettiva dei gruppi decisionali, segue questa teorizzazione classica e vi aggiunge elementi di profonda sfiducia e diffidenza nei confronti della religione islamica.

Vecchi schemi cognitivi sono dunque vivi e persistenti nella politica estera statunitense. La difficoltà nel sostituirli trova una spiegazione nel particolare modello decisionale adottato dagli Stati Uniti, modello che esalta la funzione dell’esecutivo, in primo luogo nella figura del presidente, e ne incoraggia la natura elitaria, favorendo dunque fenomeni come rivalità burocratiche e “groupthink”. Combinati con la pervicacia del Congresso nella difesa della natura “eccezionale” degli Stati Uniti, questi modelli possono gettare luce sulle modalità disfunzionali con cui la politica estera viene decisa e dunque, di conseguenza, su quanto la stessa politica estera sia, una volta implementata, fallace o fallimentare.

Il concetto di groupthink è stato elaborato da Graham Allison nel 1969, e prende come esempio la crisi missilistica cubana per esaminare le dinamiche decisionali in un gruppo elitario. In questo modello, gli individui che operano in un gruppo ristretto tendono a conformarsi al pensiero maggioritario, eliminando l’elaborazione critica e la valutazione oggettiva dei dati. Diverse variabili intervengono in questo processo, e il suo risultato dipende anche dalla personalità del presidente, dall’accessibilità o meno di agenti esterni al gruppo, dal tipo di gerarchie che si stabiliscono e dalla sua struttura interna. Questo modello è utile soprattutto in caso di crisi internazionali, dove il potere è nelle mani del presidente e del suo entourage, che consiglia e fornisce informazioni. La presenza di groupthink è più probabile in gruppi coesi, ed è stato notato che il modello si adatta bene all’esecutivo statunitense. Ovviamente i consiglieri presidenziali sono stakeholder nel gruppo: ognuno di loro avanza la proposta che meglio si accorda con i propri interessi (siano essi politici, economici, ideologici, personali) ed entra in conflitto con gli altri. La soluzione di questo conflitto può essere il compromesso, o la paralisi decisionale, in casi di minore coesione interna. Se il gruppo è invece più coeso, la soluzione di politica estera è spesso una decisione maggioritaria. Dunque la conformità, o il minimo comun denominatore, determinano la politica estera: in entrambi i casi il dissenso e la ricerca di nuovi metodi e interpretazioni sono ostacolati dal groupthink.

Il modello della decisione politica elitaria spiega molte delle decisioni prese dagli Stati Uniti riguardo la regione mediorientale. Nel suo ultimo libro, Fawaz Gerges pone l’accento sulla cronica mancanza di esperti di area nell’entourage presidenziale. Ciò è vero per ogni area del mondo, e dunque anche per il Medio Oriente; cosa comporta per lo sviluppo di una politica estera efficace? Gli esperti di area conoscono le sfaccettature e le dinamiche di una regione, e sarebbero dunque in grado di fornire una valutazione corretta delle informazioni e di suggerire risposte complesse a problemi complessi. Rappresentano però una parte minoritaria dei gruppi decisionali, dove il prevalere di un processo decisionale conforme impedisce la ricerca di nuove soluzioni e lo sviluppo di nuove strategie.

Al modello del groupthink va aggiunto il modello delle rivalità burocratiche. In presenza di rivalità burocratiche, la politica estera è la soluzione o la mediazione di un conflitto tra diversi rami e dipartimenti governativi: ciascuno di essi ha un’idea precisa, e diversa, di cosa sia l’interesse nazionale e di come dovrebbe essere perseguito: da queste differenti definizioni nascono i conflitti burocratici. Il Congresso, il Dipartimento di Stato, il personale diplomatico, la comunità dell’intelligence sono spesso in conflitto con e di fronte all’esecutivo per quanto riguarda la politica estera. Un facile esempio è l’approccio alla questione del nucleare iraniano: in questo caso, il Congresso, dove la pratica del lobbismo è diffusa (in questo caso fu forte la spinta all’intervento da parte dell’American Israel Public Affairs Committee) fece pressioni per un intervento armato, durante l’amministrazione Bush, mentre la CIA e il Dipartimento di Stato si espressero duramente contro questo tipo di soluzione. Le rivalità burocratiche, in ogni caso, emergono più facilmente in contesti di rilevanza minore, quando è assente la pressione dettata dall’urgenza di una crisi internazionale. Questo tipo di modello può essere utilizzato per spiegare i contrasti che spesso dividono esecutivo e Congresso, e può spiegare l’estrema riluttanza da parte di quest’ultimo a partecipare alla stesura di norme internazionali, e di conseguenza a rispettarle. Innumerevoli trattati, che diplomatici statunitensi hanno contribuito a redigere, non sono mai stati ratificati dal Congresso, una mancanza giustificata da una presunta minaccia alla sovranità nazionale degli Stati Uniti. Sembra dunque logico affermare che il Congresso crede prioritario il mantenimento dello status di nazione super partes nel consesso internazionale.

Unendo le due teorie, emerge la grande complessità del processo decisionale di politica estera statunitense. La rivalità tra Congresso ed esecutivo, aggravata nell’ultimo decennio dall’inasprimento della lotta partitica, è parte della difficoltà nel generare una postura geopolitica corretta: la supremazia statunitense e la superiorità alle regole internazionali mal si adattano a uno scenario globale multilaterale. A questo malfunzionamento politico si aggiungono gli effetti del groupthink e l’impatto deviante che hanno sull’elaborazione di una politica estera efficace e dinamica. Conformità, mancata elaborazione critica, difetti di informazione e persistenza di schemi cognitivi usurati guidano la politica estera seguendo schemi di comportamento familiari e non problematici. Nuove soluzioni, originate da schemi cognitivi rinnovati, non sono né cercate né trovate.

La strategia geopolitica statunitense può dunque essere interpretata come prodotto di processi domestici. È a causa loro che gli Stati Uniti faticano a ridefinire l’idea di se stessi e del loro ruolo nel mondo e, di conseguenza, ad adottare una nuova visione strategica che tenga conto delle esigenze e dei problemi di un mondo multipolare.

*Giulia Micheletti è laureata in Geopolitics and Grand Strategy presso la University of Sussex

“… non occorre uno speciale acume per ravvisare nell’attuale fase evolutiva degli assetti politici mondiali e di quelli interni a molti Stati la potenzialità destabilizzante di una quantità di conflitti e la proliferazione di minacce sconosciute in precedenza. (…) Il fatto che oggi nel mondo sia disponibile e circoli una grande quantità di informazioni, come mai accaduto prima, rappresenta per i Servizi di tutti i Paesi un vantaggio, ma anche uno svantaggio. L’attività dei Servizi, lungi dall’essere facilitata, tende ad aumentare per quantità e a richiedere un superiore impegno delle intelligenze. (…) Si pone il problema, pertanto, di rivedere almeno in parte la teoria secondo cui un Servizio di Informazione debba rimanere nell’ombra conservando il segreto di ogni sua attività e soprattutto dei suoi successi. (…) E in questo senso sembra opportuno distinguere ciò che deve rimanere segreto da quanto può essere divulgato senza pericoli per le persone, per gli alleati, per il prosieguo della ricerca. A tutti deve essere nota l’importanza di restituire al personale dei Servizi la fiducia della gente e delle altre Istituzioni; da nessuno si può pretendere aiuto e protezione senza assicurargli il credito indispensabile per garantire motivazione al suo impegno. Essi operano nell’ambito di una comunità di intelligence internazionale, che anch’essa si regge sull’affidabilità e sulla convenienza finalizzate alla collaborazione, agli scambi informativi, al confronto interpretativo delle analisi, delle situazioni, dei contributi. (…)” (1)

Nell’occhio del ciclone la quanto mai controversa, intrigante e ingiuriosa spy story che ha coinvolto il fiscalista Dott. Paolo Oliviero, collaboratore dei servizi segreti italiani, arrestato per aver gestito in maniera illecita gli affari compiuti con l’ordine religioso dei Camilliani (2). L’Unione per la Repubblica e il Partito Socialista sono quindi stati indotti a presentare un’interpellanza congiunta affinché si faccia piena luce sulla questione, ammonendo: “Riteniamo che il governo debba fare chiarezza poiché l’Agenzia informazioni e sicurezza interna (AISI) (3), agenzia di intelligence della Repubblica d’Italia (4) ha avuto un collaboratore che ha passato l’elenco degli italiani implicati in rapporti bancari nella Repubblica di San Marino”. E tra l’altro, a seguito di “incongruenti indagini” (5) si è scoperto che dalle casse dell’ordine religioso sarebbero stati sottratti ben 10 milioni di euro. Tutto ciò mediante un meccanismo che prevedeva “l’effettuazione di bonifici giustificati da una causale fittizia, compatibile con il mondo camilliano, in modo che il beneficiario, ottenuta la disponibilità in conto, poteva prelevare il contante accreditato all’estero e ottenere in Italia la consegna contante di pari importo attraverso una sorta di compensazione” (6) tramite uno spostamento dei fondi su conti aperti in Romania. Un colpo messo a segno grazie alla complicità di finanzieri che, in cambio di un ingente bottino di migliaia di euro, hanno creato un sistema di “copyright” dei controlli e verifiche fiscali.
Al momento della cattura, il commercialista supplicava gli investigatori di non toccare il suo archivio segreto da 007: computer, tablet, smartphone, e pen drive. «Non li aprite – li esortò – che qui vien giù l’Italia»; dalle indagini emersero che risultavano coinvolti nella lorda operazione, contornata da una fitta rete di “ingiuriosa escamotage all’italiana”, personalità di spicco, tra i quali: politici, uomini delle forze di polizia, banchieri, esponenti politici, che sostenevano il modus operandi dell’organizzazione mediante l’utilizzo di canali esterni, nonché, dulcis in fundo, uomini dei servizi segreti. La prassi vuole che gli operatori dei servizi segreti nel ricercare informazioni agiscono inosservati, “sotto copertura, facendo uso di metodi non convenzionali, per svolgere azioni di controspionaggio, difficilmente ottenibili per la Sicurezza dello Stato” (7). Dunque, i dati raccolti, le informazioni e le perquisizioni si sono rivelati di preziosa utilità per l’intelligence italiana. (8)

I Servizi in questione operano da tempo ormai nell’ambito di una comunità d’intelligence internazionale la quale si prefigge di garantire affidabilità e convenienza finalizzate alla collaborazione e agli scambi informativi (9). Parlare di “informazioni per la sicurezza della Repubblica” vuol dire richiamare tre concetti chiave, insiti nel fondamento costituzionale della funzione informativa (10): l’attività informativa, la sicurezza e l’ordinamento democratico dello Stato, concetti interdipendenti tra di loro, che rimandano all’importanza di comportamenti e prestazioni coerenti con i valori della difesa e della sicurezza nazionale la cui protezione è richiesta a ciascuno nell’interesse di tutti. Pertanto, senza i Servizi, è impensabile poter operare con efficacia a difesa della sicurezza dello Stato nel mondo; infatti “la sicurezza dello Stato costituisce interesse essenziale, insopprimibile della collettività, con palese carattere di assoluta preminenza su ogni altro in quanto tocca l’esistenza stessa dello Stato, un aspetto del quale è la giurisdizione” (sentenza n. 106 del 2009, n. 110 del 1998 e n. 86 del 1977)
La summenzionata attività di ricerca, raccolta, valutazione, analisi ed elaborazione delle informazioni esige un’organizzazione e una disciplina rintracciabili all’interno del nostro ordinamento la “Riforma dell’intelligence italiana del 2007” (la Legge 124/2007) (11). Con la legge 124/2007 è stato istituito il Sistema di informazione per la sicurezza della Repubblica e riformato il comparto dell’intelligence italiana che, fino al quel momento, operava sotto la vigenza della legge 801/1977 (12).

In questo quadro d’insieme è di dovere affrontare e risolvere il problema inerente all’individuazione dei limiti entro i quali i Servizi d’informazione e sicurezza hanno il diritto di acquisire informazioni riservate concernenti attività istituzionali, o la sfera privata di singoli cittadini. Infatti, nella cosiddetta Relazione del Comitato parlamentare per i servizi di informazione e sicurezza e per il segreto di Stato, trasmessa ai Presidenti dei due rami del Parlamento il 5 marzo 1996, viene espressamente affermato che “sono fissati in rapporto alle finalità stesse dei Servizi, così come la legge le determina, oltre che in rapporto al fondamentale dovere di fedeltà alla Costituzione” (13).
Se, dunque vengono raccolte informazioni riservate “che periodicamente affluiscono agli apparati di intelligence, non attinenti alla integrità dello Stato, alla difesa della sua indipendenza ed alla sicurezza dell’ordinamento democratico contro ogni forma di eversione, l’acquisizione di tali informazioni è in contrasto con i compiti istituzionali ed è perciò illegittima” (14). È pur vero che la collaborazione istituzionale risulta essere di estrema utilità per risalire a un “assiomatico identikit del giro di affari” che ha visto coinvolto Olivieri e i suoi “fedelissimi”. Pertanto, è indispensabile che l’attività di intelligence demandata ai Servizi si radica in un’ottica di prevenzione ad ampio raggio, mirata alla conoscenza e all’analisi di situazioni che, pur afferenti a specifiche e ben individuate minacce alla sicurezza, si configurano come anche solo potenzialmente pericolose.

Le conseguenze

È interessante notare come il nostro sistema delinei due contraddittori paradossi: di segreti non disciplinati, ma regolati in una forma che i penalisti definiscono “delle fonti occulte”, ma anche “di segreti previsti dall’ordinamento che non consentono di tutelare appieno la riservatezza, in particolare nei rapporti tra Organismi di intelligence e Autorità Giudiziaria” (15).
Per tale motivo, si rende indispensabile adottare e indottrinare la comunità verso una maggiore condivisione e comprensione della cultura di intelligence orientata al procedimento di raccolta delle informazioni per supportare l’analisi delle decisioni politiche sui temi che costituiscono una minaccia alla sicurezza nazionale. Tale consapevolezza dovrebbe innanzitutto trovare estrinsecazione nella concreta azione del Governo, “che comprende l’accettazione dei metodi di intelligence, connotati da riservatezza e segreto, in un contesto giuridico e sociale che vede affermarsi il concetto di trasparenza” (16).

*Caterina Gallo laureata in Scienze delle Relazioni Internazionali all’Università degli studi di Salerno

Note
(1) “Sicurezza fra informazione, segreto e garanzie”, relazione tenuta dal Prof. Giovanni Conso, Presidente emerito della Corte costituzionale, per il ciclo di Conferenze organizzato dalla Scuola di Addestramento del SISDe 1994/1995, Per aspera ad veritatem, Rivista di intelligence e di cultura professionale, Anno 1 – n. 3, settembre – dicembre 1995

(2) Breve storia: nel 1586, la “compagnia di uomini di bene”ottenne l’approvazione dal Papa Sisto V e, nel 1591, il Papa Gregorio XIV diede lo status di Ordine, con il nome di “Ordine dei Ministri degli Infermi”, nome scelto dal Fondatore, per indicare che i suoi membri dovevano avere come modello Cristo, che disse: “Non sono venuto per essere servito, ma per servire e dare la vita”. Oggi i Ministri degli Infermi sono conosciuti in tutto il mondo come Camilliani. L’Ordine è costituito da sacerdoti e fratelli che, come religiosi, godono di uguali diritti e assumono gli stessi obblighi. L’Ordine, come stabilisce la sua Costituzione si dedica “prima di qualsiasi cosa alla pratica delle opere di misericordia verso gli infermi” e fa si che “l’uomo sia messo al centro dell’attenzione del mondo della salute”.

(3) L’Agenzia informazioni e sicurezza interna (AISI) ha il compito di ricercare ed elaborare tutte le informazioni utili per difendere la sicurezza interna della Repubblica e le istituzioni democratiche da ogni minaccia, da ogni attività eversiva e da ogni forma di aggressione criminale o terroristica. In particolare sono di competenza dell’AISI:
le attività di informazione per la sicurezza che si svolgono all’interno del territorio italiano, a protezione degli interessi politici, militari, economici scientifici e industriali dell’Italia
l’individuazione e il contrasto all’interno del territorio italiano sia delle attività di spionaggio diretto contro l’Italia sia di quelle volte a danneggiare interessi nazionali
L’AISI risponde al Presidente del Consiglio dei ministri e informa, tempestivamente e con continuità, il Ministro della difesa per le materie di rispettiva competenza. “Sistema di informazione per la sicurezza della Repubblica a protezione degli interessi politici, militari, economici, scientifici ed industriali dell’Italia”, http://www.sicurezzanazionale.gov.it/sisr.nsf/chi-siamo/organizzazione/aisi.html

(4) Il Sistema di informazione per la sicurezza della Repubblica è costituito dal complesso di organi e autorità che hanno il compito di assicurare le attività di informazione per la sicurezza, allo scopo di salvaguardare la Repubblica da ogni pericolo e minaccia proveniente sia dall’interno sia dall’esterno del Paese. Il Sistema di informazione per la sicurezza della Repubblica è composto da: Presidente del Consiglio dei Ministri; Autorità delegate;Comitato interministeriale per la sicurezza della Repubblica (CISR); Dipartimento delle informazioni per la sicurezza (DIS); Agenzia informazioni e sicurezza interna (AISE); Agenzia informazioni e sicurezza interna (AISI), http://www.sicurezzanazionale.gov.it/sisr.nsf/chi-siamo/organizzazione.html.

(5) Si vuole indicare il fine ultimo della raccolta, valutazione e divulgazione dell’attività informativa per poter garantire la formulazione di diagnosi e ipotesi previsionali. La singola informazione è soltanto un parziale contributo al processo assai più articolato dell’intelligence; che coinvolge e sintetizza i risultati dell’attività.

(6) “Parlamentari, imprenditori, boss e prelati nell’archivio segreto del commercialista”, http://www.ilfattoquotidiano.it/2014/01/07/politici-boss-imprenditori-e-prelati-nellarchivio-segreto-del-fiscalista/833632/

(7) Gaetano Marino “La funzione informativa di sicurezza”, Per aspera ad veritatem – Rivista di intelligence e di cultura professionale, Anno 1 – n. 3, settembre – dicembre 1995

(8) Gaetano Marino “La funzione informativa di sicurezza”, Per aspera ad veritatem – Rivista di intelligence e di cultura professionale, Anno 1 – n. 3, settembre – dicembre 1995

(9) Per meglio chiarire, “la circostanza che oggi, nel mondo, sia disponibile e circoli una grande quantità di informazioni, costituisce per l’intelligence contestualmente un vantaggio e uno svantaggio. Apparentemente, il contributo fornito dalle fonti aperte consentirebbe di ridurre la ricerca informativa delle fonti umane. Ma la massa dei dati disponibili è tale da esigere un grande impegno di verifica, di analisi e di selezione volto alla ricerca di ciò che è essenziale conoscere. Tanto è vero che l’attività dei Servizi tende ad aumentare quantitativamente richiedendo un superiore impegno di intelligenze”. “Il contesto culturale in cui operano i servizi”, Gaetano Marino, Per aspera ad veritatem – Rivista di intelligence e di cultura professionale, Anno II – n. 6, settembre – dicembre 1996.

(10) Si ritrovano riferimenti, segnatamente, all’art. 126 della Costituzione, laddove viene esplicitato il concetto di sicurezza nazionale, all’art. 52 che sancisce per i cittadini il sacro dovere della difesa della Patria e all’art. 54 che indica il dovere di fedeltà alla Repubblica e al suo ordinamento.

(11) Per un più incisivo chiarimento: “Sistema di informazione per la sicurezza della Repubblica e nuova disciplina del segreto”, Legge 3 agosto 2007, n. 124, Parlamento italiano, http://www.camera.it/parlam/leggi/07124l.htm.

(12) I Servizi d’informazione italiani erano disciplinati dalla legge 24 ottobre 1977, n. 801, denominata “Istituzione e ordinamento dei servizi per le informazioni e la sicurezza e disciplinata dal segreto di Stato”. L’aspetto innovativo fu la divisione dell’unico Servizio in due: il SISDE e il SISMI. Il Servizio per le informazioni e la sicurezza democratica (S.I.S.D.e) è stato un servizio segreto italiano, in attività fino alla Riforma dell’intelligence italiana del 2007, quando fu sostituito dall’AISI. Istituito nel 1977, insieme al Servizio per le informazioni e la sicurezza militare (S.I.S.M.I.), con la contemporanea soppressione del Servizio Informazioni Difesa e dell’Ispettorato generale per l’azione contro il terrorismo. Il servizio dipendeva direttamente dal Ministero dell’Interno, il cui ministro ne curava l’ordinamento, le attività e ne nominava il direttore. Il Comitato esecutivo per i servizi d’informazione e sicurezza (C.E.S.I.S.) era il punto di raccordo fra i due servizi Sisde e Sismi. Il SISDE rimase vittima di alcuni scandali politici negli anni ’80, il primo dei quali fu quello della loggia massonica segreta P2, nelle cui liste compaiono i nomi dei vertici del servizio. Con la Riforma dell’intelligence italiana del 2007 fu soppresso, per un’analisi approfondita della legge si rimanda al seguente link: http://www.camera.it/_bicamerali/sis/norme/l801-77b.htm.

(13) Relazione del Comitato parlamentare per i servizi di informazione e sicurezza e per il segreto di Stato. Sull’acquisizione illegittima di informazioni riservate e controllo parlamentare, http://www.camera.it/_bicamerali/sis/documen/xii34_4.htm

(14) Si menziona il caso della illegittima raccolta di notizie da non divulgare sulle indagini concernenti Tangentopoli e su alcuni magistrati della Procura di Milano, riconducibili alla produzione informativa della “Fonte Achille”. “L’ acquisizione di informazioni riservate: diritto alla privacy e diritto alla notizia”, Leonardo Mazza, Per aspera ad veritatem, n. 5 maggio – agosto 1996

(15) “Una nuova politica per la sicurezza”, Mirko Valenti, Per aspera ad veritatem, Rivista di intelligence e di cultura professionale, Anno II – n. 5, maggio – agosto 1996

(16) “Cultura d’intelligence”, Marco Valentini, Per aspera ad veritatem, Rivista di intelligence e di cultura professionale, Anno V – n. 13, gennaio – aprile 1999

Fonti:

http://www.camilliani.org/pagina-di-esempio/breve-storia-dellordine/,

http://www.ilfattoquotidiano.it/2014/01/07/politici-boss-imprenditori-e-prelati-nellarchivio-segreto-del-fiscalista/833632/,

http://www.camera.it/parlam/leggi/07124l.htm,

http://www.camera.it/_bicamerali/sis/norme/l801-77b.htm

Stefano Vernole e Marco Costa, redattori di Eurasia, presentano il volume della rivista Eurasia dedicato alla Cina e dal titolo “Il secolo cinese?” a RaiTre.

SOMMARIO

Editoriale

C. Mutti, Il secolo cinese?

Geofilosofia
Davide Ragnolini, Hegel e il fondamento geografico della storia mondiale

Dossario – Il secolo cinese?
Redazione, La Repubblica Popolare Cinese: profilo e risorse
Qi Han, La nuova Via della Seta
Giuseppe Cappelluti, Ritorno alla Via della Seta
Spartaco Alfredo Puttini, La Cina per un ordine multipolare
Andrea Fais, La seconda portaerei cinese
Alessandro Lattanzio, La triade nucleare della Repubblica Popolare Cinese
Giovanni Armillotta, Gli altri partiti nella Cina Popolare
Sara Nardi, La quinta generazione al potere
Maria Francesca Staiano, Hukou. La residenza in Cina
Stefano Vernole, Myanmar: una partita ancora aperta?
Luca Bistolfi, La Cina in Romania
Ornella Colandrea, Il turismo cinese del XXI secolo
Elena Premoli, Il turismo cinese in Italia
Davide Ragnolini, La ricezione di Carl Schmitt in Cina

Continenti
Cristiano Procentese, Globalizzazione: definizioni e conseguenze
Giuseppe Cappelluti, La Lettonia verso l’euro
Giuseppe Cappelluti, Le mani sull’Asia centrale
Andrea Forti, La guerra civile del Tagikistan (1992-1997)
Vittoria Squillacioti, Comunità religiose in Siria
Sara Brzuszkiewicz, Arabia Saudita: alleanze estere e dinamiche interne
Lorenzo Salimbeni, Il taglio dell’istmo di Suez

Interviste
Tucci in Oriente. L’avventura di una vita. Intervista a Enrica Garzilli (Andrea Fais)
“Global Times”: uno strumento di dialogo. Intervista a Li Hongwei (Andrea Fais)

Recensioni
Luciano Pignataro, La Cina contemporanea da Mao Zedong a Deng Xiaoping (1949-1980) (Andrea Fais)
Tiziano Terzani, Tutte le opere (Stefano Vernole)
Carlo Terracciano, L’Impero del Cuore del Mondo (Andrea Fais)
Massimo Cacciari, Il potere che frena (Claudio Mutti)

Razman Abdulatipov, nato nel 1946 nel distretto di Tlyaratinsky, è diventato l’estate scorsa il nuovo presidente della Repubblica Autonoma del Daghestan. Essendo il Presidente di uno dei soggetti federali che più in questi anni hanno influito sulle strategie moscovite, è opportuno riflettere su questo personaggio per comprendere gli esatti rapporti tra il Cremlino e la Repubblica Daghestana.
La carriera di Abdulatipov inizia negli anni Sessanta, quando, dopo la laurea, insegna Filosofia e Storia all’Università di Leningrado e a Murmansk. Fedele membro del PCUS, inquadrato nei ranghi della professione politica, si fa subito notare nel panorama politico daghestano. Sfruttando le opportunità offerte dal progressivo smantellamento dell’URSS e dalle spinte centrifughe che investono le varie questioni nazionali, nel 1988 accetta la proposta fattagli da Gorbaciov e diviene rappresentate del Daghestan nel Soviet Supremo, riuscendo a scalzare il ben più favorito Magomed Tolboyev.
È in quegli anni che Razman acquisisce le conoscenze necessarie per attestarsi come uomo di fiducia del Cremlino in Daghestan. In particolare, riesce a rimanere in sella anche dopo la definitiva fine dell’era sovietica, tanto che anche El’cin nel 1995 gli assegna il Ministero delle Nazionalità, diventato scottante in seguito alla deficitaria conduzione della guerra di Cecenia da parte delle autorità federali. In questa sede Razman forgia una strategia per le nazionalità che si distingue per la fattibilità e la lungimiranza, proponendo una miscela di libertà politiche correlate a precisi obblighi militari ed economici da parte dei soggetti interessati del decentramento.
Tuttavia la sua sorte politica è strettamente connessa al lassismo eltsiniano: quando Putin, nel 1999, con la seconda guerra cecena ristabilisce la presenza statale nel Caucaso del Nord, la linea del decentramento di Razman viene accantonata. Per allontanarlo dalla zona calda viene nominato rappresentante dell’Oblast di Saratov nel Parlamento Federale, e in seguito inviato come ambasciatore in Tagikistan, dove può far valere la sua capacità di mediazione tra la “periferia musulmana” dell’estero vicino e Mosca.
Dopo l’esperienza in Tagikistan, conclusasi nel 2009, torna in Russia dove svolge la mansione di rettore di un’università di Mosca. Si eclissa dalla vita politica, intervenendo poco nei turbolenti affari caucasici. Viene richiamato dalle autorità politiche nel 2010 quando è delegato per conto dell’autorità federale al Congresso Nazionale Daghestano, convocato dall’allora Presidente Magomedsalam Magomedov.
Progressivamente la sua figura torna ad avere una certa valenza. Sempre più spesso si parla di lui come della persona giusta per ristabilire quella connessione necessaria tra il centro federale e le movimentate regioni frontaliere. Consensi che si palesano quando viene indicato da Putin come presidente della Repubblica Daghestana, carica che ottiene la scorsa estate.
Il profilo di Abdulatipov è quindi ciò che serve a Mosca? Sicuramente la scelta di Putin è oculata: aver indicato un uomo da sempre membro dell’apparato statale allargato, conosciuto e stimato negli ambienti politici e religiosi sia caucasici che moscoviti, è un messaggio di pacatezza istituzionale e volontà di normalizzazione.
La sfida di Abdulatipov infatti è “allungare” le spinte islamiste ostili a Mosca. È infatti il comune sostrato islamico che da un lato ha generato l’estremizzazione della lotta per l’indipendenza da Mosca, e dall’altro ha consentito alla guerriglia wahhabita locale di saldarsi con i nuovi centri dell’islamismo radicale sorti negli ultimi decenni: Afghanistan e Arabia Saudita.
A ritirarsi nelle aspre montagne del Caucaso settentrionale sono spesso i giovani (chiamati in gergo “imboscati”) esclusi dall’asfittica economia del piccolo stato montano. La via della ribellione armata di segno religioso dà quindi una risposta frustrante alle istanze sociali di larghe fasce della popolazione. Da questo bacino la rete islamista internazionale pesca la manovalanza guerrigliera.
Da queste considerazioni emergono le linee guide che tengono la barra della risposta delle autorità centrali: repressione poliziesca e militare dei gruppi armati, sviluppo dell’economia nazionale per erodere il consenso sociale alla ribellione e costruire un ambiente musulmano “amico”. In questo la conoscenza da parte di Abdulatipov di elementi dell’Islam sufi quali Saif Afandi, elemento da sempre impegnato nel dialogo tra l’autorità centrale e la componente islamista della politica daghestana, ucciso peraltro nell’estate scorsa, può risultare utile proprio in questa direzione.
Necessità ancora più pressante da quando si prospetta il ritorno in patria di centinaia di giovani daghestani partiti alla volta della Siria, mobilitati da Doku Umarov (capo del fantomatico Emirato del Caucaso, maggiore sigla jihadistica della regione). Contro questo pericolo ha tuonato proprio Abdulatipov, che in una riunione con i legati da Mosca, ha sostenuto: «Noi da tempo stiamo discutendo della lotta al terrorismo ed abbiamo ottenuto dei ‘grandi risultati’: siamo diventati fornitori di estremisti in tutta la Russia. Ed ora li esportiamo anche fuori dei confini del paese. L’unico ‘prodotto’ che esportiamo all’estero è l’estremismo. Già lo stiamo incoraggiando, nelle scuole, nelle università, nei villaggi. E sembra che nessuno sia responsabile per questo, né l’insegnante, né il direttore della scuola, né il decano, né il rettore, né, tanto meno, il poliziotto» (1).
Pericoli peraltro confermati da Andrej Konkin, capo della FSB russa nella zona.
Razman Abdulatipov è quindi l’uomo in cui Mosca cerca stabilità e capacità di riaffermare la presenza dello Stato Centrale sulla riottosa provincia di confine.

1. http://www.eastjournal.net/daghestan-estremisti-in-siria-coi-ribelli-si-annuncia-una-stretta-sui-passaporti/33285

The Russian Far East is the biggest of the eight federal districts of Russia. It is composed by four provinces (oblasts), one of which is autonomous, three krais (territories), an autonomous okrug (district), and the Sakha (Yakutia) Republic. The district comprises a wide range of landscapes and environments, from the temperate forests of the Pacific Coast to the tundra of the far North and the volcanoes of Kamchatka. And, further than ethnic Russians, a number of indigenous ethnic groups live there, such as the Yakuts – the northernmost Turkic ethnos –, the Evenks, the Chukchi and the Ainus. There are also many ethnic Koreans, living mainly in Sakhalin and descending from those deported in the southern part of the island during the Japanese domination, and a Chinese community, which is growing. Nevertheless, the district is largely underpopulated, and its residents (around 6,300,000 in 2013) are decreasing in spite of the slightly positive demographic balance of the latest years.
In the Russian Far East, nevertheless, there is plenty of economic opportunities. The role of this region in the Russian economy is still negligible, but its economy did not stop growing even during the 2009 crisis, when its GDP grew by 1.5% while the whole country’s one slumped by 7.6% (1). The district is very rich in raw materials, in particular oil, natural gas, gold and diamonds: Sakha and the Sakhalin Island are in this sense two of the richest areas in the whole Russia. But nowadays the greatest resource is probably its geographical position. Not far away from here we find three of the most dynamic countries in Eastern Asia: China, Japan and South Korea. The former one is now the second economy in the world and its economic growth, despite being no longer double-digit as some years ago, might still cause it to become the first economic power in the world in the next decades. Japan is one of the richest countries of the globe, and, in spite of the bites of the crisis and a consequent slight worsening of its position in the global ranking, is still the fourth economy. South Korea, further than being a high-income country, is also a renowned leader in many key economic sectors, such as high technology and car industry. As the importance in the world economy of Eastern Asia, and in general of the Pacific Rim, is likely to grow in the future, the opportunities are great. According to some estimates, for instance, if only 2% of the global importations of the Asian-Pacific countries were directed through the Russian Far East, the economy of the latter would grow by 6% a year (2).
After years of neglect, the Far East is now receiving a growing attention by the federal authorities. The Minister for the Development of the Far East was established in 2000, and since then the government allocations to the region have dramatically soared, shifting from $35 million up to $2.3 billion in 2012 (3). Still in 2012, Vladivostok hosted the 24th APEC (Asian-Pacific Economic Cooperation) Summit, and the city underwent a great renewal. Several new infrastructures were built, such as the impressive Russky Bridge – the longest cable-stayed bridge in the world –, the Zolotoy Bridge over the Zolotoy Rog, a bay named after the Istanbulite Golden Horn which divides Vladivostok into two parts, and the new airport terminal.
This is actually not the first time that the Pacific Russian metropolis is devoted such a great attention. In 1959, for instance, the then-Secretary General of the Communist Party Nikita Khrushchev pledged to make the city “better than San Francisco”; but unfortunately the enormous amount of money which flew to the city were invested mainly in building hundreds of “khrushchyovki (4)” and a funicular railway somehow inspired by the famous San Francisco Cable Car (5). Communism is now over, but not the grandeur of the official declarations. More than fifty years after Khrushchev, indeed, the Minister for the Development of the Far East Aleksandr Galushka announced the future creation of Special Economic Zones (SEZ), industrial, technological and agricultural parks in the region, with the target of “making the Russian Far East more attractive for business than Hong Kong or Singapore” (6). The plans, however, seem definitely more serious now: the structures on the Russky Island which hosted the APEC Summit, for instance, are now the campus of the Far Eastern Federal University. And, although often still unfavourable, the investment climate in Russia is rapidly improving: in 2013 the country rose of 19 positions in the Doing Business report published annually by the World Bank, and the target of bringing Russia among the twenty best countries for investments by 2018 does not seem so far anymore (7).
Unsurprisingly, the international interest for the Russian Far East is increasing. Chinese investors are undoubtedly the most active in the area, and in spite of a certain fear for their takeover of the region, they actually found a very welcoming climate. Further than hydrocarbons and mining, a sector in which they are particularly active is agriculture. In the Primorsky Krai, in particular, they owe around 6,000 km² of land – more than a fourth of Slovenia’s territory –, and the Chinese-owned companies export in the whole Pacific region. A number of Chinese people, moreover, work in the Russian Far East – salaries are still far higher in Russia than in China –, although only a few of them have permanently settled into the region (8). The increasing ties between Russia and China are favoured also by the growing cooperation in the monetary sector. In 2009 the direct convertibility between the ruble and the yuan was introduced, and the latter is now the third most popular reserve currency in Russia after the dollar and the euro. Since November 2013, the Russian citizens can visit the border town of Suifenhe (about 200 kilometres from Vladivostok) without a visa, and starting from the following month the use of ruble has been allowed in Suifenhe, which has then become the first Chinese city to accept a foreign currency (9). But the most important Russian-Chinese deal is the agreement signed in 2010 binding the Russian oil giant Rosneft to export 300 million tonnes of oil to China until 2030 and to build a refinery in Tientsin (10).
But investors interested in the Russian Far East do not come only from China. Also in order to avoid an excessive reliance on investments from their powerful neighbour, the Russian authorities have been trying to attract investments also from other countries, in particular, as has been said, Japan and South Korea. So far, the investments from these countries are mainly confined to the hydrocarbon sector. Two of the four shareholders of the Sakhalin Energy Company Ltd., which owns the Sakhalin oil and gas fields, are the Japanese Mitsui and Mitsubishi (11). These fields serve mainly Japan and South Korea, with the former now planning a pipeline between Sakhalin and the Ibaraki Prefecture, near Tokyo (12). Nevertheless, last December a Japanese bank proposed to set up an agricultural SEZ between the Khabarovsk province and the Primorsky Krai. The Japanese government will be offered very advantageous fiscal conditions: the profit tax will amount to 2% during the first 5 years and to 15,5% in the following ones, while the exportations will be duty-free (13). Meanwhile, near Vladivostok, the Koreans have opened a Hyundai Electrosystems plant, which now employs around 300 high-specialized workers, both Russians and Koreans (14), while in Siberia an agricultural venture has rented around 100,000 hectares of land in order to farm soybean and other crops (15). Other projects concern the upgrade of the Vanino Port, not far away from Khabarovsk – the capital of the Far Eastern Federal District –, proposed by the steel conglomerate POSCO, and the construction of a shipbuilding facility in the port. A certain interest in the region has been shown also by many Indian potential investors (16).

Nevertheless, the reality is not always positive. The situation for investments in the region is definitely improving, but the Far East is still far away from becoming a new Hong Kong or Singapore. The need for foreign investments to relaunch the area is obvious, especially in agriculture, but the workers are rather few, especially the high-specialized ones, and “importing” them from the investors’ home countries is rather difficult because of the bureaucracy. According to a South Korean high official, for instance, there is a number of customs and labour issues to be discussed with the counterpart (17), while the development of Russian-Japanese business ties is bound to the normalisation of the relations between the two countries. So far, only Chinese entrepreneurs seem to come massively in the region (18). And, what’s worse, some Chinese investors seem to consider the Russian Far East only a source of raw materials, without any interest for its economic development. The former Minister for Russian Far East Viktor Ishayev, for instance, stated that many Chinese traders buy fish stocks at fixed prices and process them at home, and so far any request to move production on the Russian side has been fruitless (19).
The stake is very high, as it involves not only the development of a region that, until a few years ago, was rather backward, but also the future international collocation of Russia. The risk that the “Great Mother” will become the weaker party of a Sino-Russian axis, or a mere raw material supplier of Beijing, is clear, and in order to avoid it Russia needs structural reforms and a well-defined Eastern Asian policy. The stake is also very high for the United States and, in general, for all those countries interested to contain the growing Chinese role in Eastern Asia. During the conference “Reshaping Eurasia’s Future: Russia, China, and the EU” held in Washington on 25th September 2013, Rensselaer W. Lee, a senior expert of Eurasia, stated that “the Chinese economic influence will grow exponentially in the next years” and that it is necessary for the US, Japan, South Korea and also the EU to invest in the region in order to strengthen their economic, cultural and political influence on the Russian Far East. Lee states that “this strategy is not meant to oust China from the region, but rather to bring the West there”, though it is hard to believe that the former is not at least one of the main goals of the strategy: Lee himself stated that the Western countries, Japan and South Korea should exploit their advantages over the Chinese, especially their technological ones (20).

As known, the US are progressively losing their interest for the Middle East and shifting their focus towards the Far East, but containing China would be very difficult without the Russian support. The Asian powers are aware of this, and so probably Obama. Unfortunately, the relations between Russia and the West are not at their best. There is a number of bones of contentions between the USA, and often the Western world as a whole, and Russia, and the various “resets” of the American foreign policy towards Russia, so far, have not really worked. Furthermore, Russia seems more oriented towards China rather than towards its antagonists. There is a number of common issues between the two countries – last but not least, the containment of the American influence –, and Putin has often called China “a strategic partner”. Such feelings are well rewarded by China: on the eve of the Sochi Olympic Games, while the Western newspapers published several inquiries about homophobia in Russia and the uncompleted olympic infrastructures, the Chinese ones were full of articles praising the harmonious coexistence between the two countries (21).
On the other hand, China and Russia are partners but not allies. Both countries have great power ambitions, especially China, and their strategic interests, further than being different, are nonetheless sometimes divergent. Both countries are actually worried that the partner could become too powerful. Russia, for instance, has refused the Chinese proposal to create a free trade area among the Shanghai Group members, while the possibility of Vietnam – whose relations with China are traditionally tense – to join the Eurasian Customs Union is also, if not mostly, a way for both countries to protect themselves against the growing Chinese influence. China, on the other hand, has allegedly adopted a divide-et-impera policy towards Russia and Japan, and this is certainly one of the main underlying causes of their efforts to improve their relationships (22), traditionally tense, but definitely improved during the last Putin’s presidency, and some experts have even argued that Japan is ready to accept a compromise over the Kuril Islands (23). The situation, nevertheless, is not unlikely to change in the future.
Fyodor Lukyanov, a senior Russian diplomat also collaborating with many journals of foreign affairs, maintains that Russia should pay a greater attention to its relations with the Asian countries. In his view, creating a common economic space from Europe to the Far East “is a much more important goal than battling with the EU for Ukraine or any other post-Soviet country”, because the stakes in Eastern Asia are far higher than those in Europe (25). Someone has even argued that Russia should shift its centre of gravity towards the Russian Far East and build a new capital on the Pacific Coast, similarly to what the Tsar Peter the Great did in the beginning of the 18th Century, when he moved the capital to Saint Petersburg, but in the opposite sense. Nevertheless, would this be really possible for Russia? The obstacles are not only of economic nature, but also cultural. In spite of being located mainly in Asia, Russia is still a European country, almost all the most important pages of the Russian history were written in Europe, and its culture, despite not being “Western” and having received a certain Asian influence (mainly Turkic and Mongolian), is still far more European than Asian. A stronger Asian policy and the development of the Russian Far East are obviously two musts, but the traditional landmarks of Russia are others. And, even if Russia would finally win its bet to make its Far East “more attractive for investments than Hong Kong or Singapore”, for most Russians this would be probably less important than, for instance, keeping Kiev under its own sphere of influence.

*Giuseppe Cappelluti has a Master Degree in Foreign Languages for the International Communication and Cooperation from the University of Bergamo, Italy and a Bachelor Degree in Sciences for the Intercultural Mediation from the University of Bari, Italy. In 2010, he studied six months in the University of Tartu, Estonia, with the ERASMUS programme.

note

1. www.gks.ru/free_doc/new_site/vvp/din98-10.xls

2. http://www.rg.ru/2013/11/01/plani-site-anons.html

3. http://rbth.ru/business/2013/02/09/russias_far_east_struggles_to_modernize_its_economy_22643.html

4. The krushchyovki (from Khrushchev and “trushchovy”, hovels) are popular blocks of flats built with prefabricated materials.

5. http://www.kp.ru/daily/24371/554071/

6. http://www.rg.ru/2013/12/31/atr.html

7. http://www.doingbusiness.org/data/exploreeconomies/russia/8. http://www.reuters.com/article/2013/12/22/us-china-russia-agriculture-insight-idUSBRE9BL00X20131222

9. http://www.kommersant.ru/doc/2364129

10. http://tengrinews.kz/russia/rossiya-uvelichit-eksport-nefti-v-kitay-cherez-kazahstan-v-2014-godu-229204/

11. http://www.sakhalinenergy.com/en/company/about_company/management_structure.wbp

12. http://www.energyglobal.com/news/pipelines/articles/Japanese_energy_companies_express_interest_in_Sakhalin_to_Hokkaido_gas_pipeline.aspx#.Uwg38IVkZpE

13. http://www.pravda.ru/economics/agriculture/farming/25-12-2013/1186722-japan-0/

14. http://www.zrpress.ru/markets/primorje_30.01.2013_59040_kompanija-khende-elektrosistemy-obosnovalas-v-arteme-na-novom-zavode.html

15. http://www.zrpress.ru/markets/primorje_30.01.2013_59040_kompanija-khende-elektrosistemy-obosnovalas-v-arteme-na-novom-zavode.html

16. http://www.koreaherald.com/view.php?ud=20130609000328

17. http://www.koreaherald.com/view.php?ud=20130609000328

18. http://www.reuters.com/article/2013/12/22/us-china-russia-agriculture-insight-idUSBRE9BL00X20131222

19. http://rbth.ru/business/2013/02/09/russias_far_east_struggles_to_modernize_its_economy_22643.html

20. http://primamedia.ru/news/economics/09.12.2013/321074/dalniy-vostok-rossii-obladaet-ogromnim-ekonomicheskim-potentsialom-ekspert-iz-s.html

21. http://temi.repubblica.it/limes/senza-obama-il-palcoscenico-di-sochi-2014-e-per-la-cina-di-xi/57837

22. http://www.foreignaffairs.com/articles/140288/fiona-hill/gang-of-two

23. http://www.dw.de/russo-japanese-ties-thaw-after-long-freeze/a-17375834

24. http://en.ria.ru/columnists/20131118/184783108/Uncertain-World-Russia-Shifting-the-Focus-from-Europe-to-Asia.html

CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE

Hegemonia şi deconstrucţia ei

Cele mai apropiate de Teoria Lumii Multipolare sunt teoriile postpozitiviste, care critică Modernitatea în sine, iar uneori se ridică la nivelul unor generalizări antioccidentale şi la un atac frontal contra hegemoniei şi voinţei de putere, ce constituie vectorul ei axial.

Printre teoriile respective de un interes deosebit sunt cele care, prin deconstrucţia hegemoniei occidentale, plasează cu exactitate Occidentul în frontierele sale spaţial-geografice şi, respectiv, analizează evoluţia dominaţiei occidentale în timp şi la scara hărţii geografice a lumii. În paralel este efectuată analiza epistemologică a conceptelor şi schemelor intelectuale, care stabileau la fiecare etapă istorică voinţa de putere occidentală şi îi fundamentau hegemonia. Asemenea lucrări arată că Occidentul este una dintre multiplele civilizaţii, astfel pretenţiile ei la universalitate reducându-se la nivelul unor limite istorice şi geografice concrete. În acest sens, „societatea modernă” şi totalitatea tezelor axiomatice legate de ea (secularismul, antropocentrismul, primatul tehnicii, pragmatismul, hedonismul, individualismul, materialismul, consumismul, transparenţa, toleranţa, democraţia, liberalismul, parlamentarismul, libertatea cuvântului etc.) apar ca ceva local şi trecător, ca un moment al istoriei mondiale, încadrat în limite fixe. O astfel de analiză dinamitează principala condiţie a hegemoniei occidentale: camuflarea ei sub pretenţiile universaliste, prezentate ca ceva „de la sine înţeles şi evident”. Anume în asta constă contribuţia enormă a postpozitiviştilor în elaborarea Teoriei Lumii Multipolare.

Aici se iscă următoarea întrebare: de ce în însuşi mediul postpozitivist nu s-a constituit o teorie definitivată a multipolarităţii? Or, relativizarea Occidentului şi deconstrucţia hegemoniei lui erau la suprafaţă şi, se părea, arătau de la sine nevoia de a apela la alte civilizaţii şi alte poluri, iar în baza unei analize profunde a acestor alternative civilizaţionale să fie propus un tablou policentric al lumii. Însă, de regulă, postpozitiviştii doar împing până la limitele sale logice anume discursul occidento-centrist, propunând să se facă nu un pas dinspre Occident şi Modernitate, ci un pas înainte, în postistorie, într-o lume care ar trebui să urmeze după ce Modernitatea s-a epuizat, dar care păstrează succesiunea, legătura logică, istorică şi morală în raport cu aceasta. În loc să supună unei deconstrucţii principiile „libertăţii”, „democraţiei”, „egalităţii” etc., postmoderniştii insistă doar asupra unei „şi mai mari libertăţi”, unei „democraţii adevărate” şi „egalităţii depline”, criticând Modernitatea că nu poate oferi aşa ceva. De aici şi controversele între o serie de filozofi şi sociologi contemporani asupra faptului dacă Postmodernitatea poate fi considerată cu adevărat o paradigmă nouă şi de alternativă în comparaţie cu Modernitatea sau avem de a face doar cu o Modernitate superioară, cu ultramodernitatea, cu „noua Modernitate”, altfel zis, cu împingerea până la finalul logic a premiselor şi normelor care au fost doar conturate, însă nu şi realizate până la capăt de însăşi Modernitate.

În orice caz, cu toate meritele lor incontestabile şi utilitatea lucrărilor acestora pentru elaborarea Teoriei Lumii Multipolare, pozitiviştii rămân a fi oameni profund occidentali (indiferent de originea lor) şi continuă să gândească şi să acţioneze în limitele stabilite de civilizaţia occidentală, ei făcând parte din aceasta chiar şi atunci când o critică vehement până la temelii (este cazul să menţionăm că invitaţia la o critică raţională reprezintă o valoare în însuşi modelul Modernităţii).

Postmoderniştii eliberează calea pentru elaborarea Teoriei Lumii Multipolare, deoarece datorită lucrărilor acestora hegemonia Occidentului devine un fenomen evident, transparent şi descris sub toate aspectele, pretenţiile la universalitate a valorilor occidentale fiind explicate prin prisma recursului anume la această hegemonie şi apare ca o consecinţă practică a acesteia. Iar asta înseamnă că fenomenul respectiv este demascat şi încetează să fie atât de eficient ca atunci când existenţa lui nu este conştientizată şi observată. Valorile şi postulatele occidentale sunt locale şi limitate din punct de vedere istoric, iar nu globale şi imuabile, prin urmare, ordinea mondială edificată în baza lor constituie expresia unei dominaţii hegemoniste şi produsul expansiunii unui centru asupra altor medii mentale, neînsemnând însuşi destinul, progresul, legitatea obiectivă de dezvoltare şi fatalitatea prestabilită. Afirmând şi fundamentând toate acestea, ne pomenim faţă către faţă cu hegemonia. Ea nu mai pătrunde în interiorul nostru pe neobservate, impregnându-se în noi şi cucerind controlul asupra voinţei şi conştiinţei noastre; ea este obiectivată ca un mediu exterior şi străin, distinctă în raport cu noi, încercând să ne impună prin intermediul sugestiei şi constrângerii puterea sa absolută. Privind-o măcar o singură dată direct în ochi, noi nu vom mai fi niciodată aceiaşi.

Civilizaţia

În pofida importanţei enorme a teoriilor postpozitiviste în Relaţiile Internaţionale (RI), s-a apropiat nemijlocit de Teoria Lumii Multipolare (TLM) nu ei, ci exponentul curentului conservator în politica americană, adeptul convins al realismului, filozoful politic Samuel Huntington. În articolul său programatic, dezvoltat ulterior în lucrarea polemică „Ciocnirea civilizaţiilor”, el desfăşoară tabloul conceptual al echilibrului de forţe în lumea contemporană, care poate fi preluat în mare în calitate de schiţă a TLM în faza iniţială.

Huntington examinează noile condiţii ale ordinii mondiale ce s-au constituit după prăbuşirea lumii bipolare. El polemizează cu discipolul său, un alt cunoscut analist politic – F. Fukuyama, care, interpretând sfârşitul lumii bipolare, a ajuns la concluzia despre „sfârşitul istoriei”, adică a triumfului ce s-ar fi produs de fapt a modelului liberal-democratic la scară planetară şi a globalizării care s-ar fi produs deja. În spiritul paradigmei neoliberale a RI, Fukuyama a considerat că

• democraţia a devenit o normă universală în întreaga lume şi, prin urmare,

• de acum încolo pericolul unor conflicte militare este redus la minimum (dacă nu exclus în general – „democraţiile nu luptă între ele”),

• singura normă devine concurenţa comercială paşnică,

• societatea civilă s-a afirmat în locul statelor naţionale şi

• vine momentul proclamării unui guvern mondial.

Toate acestea determină dezacordul lui S. Huntington, exprimat de pe poziţii pesimiste. Potrivit lui,

• sfârşitul lumii bipolare nu conduce în mod automat la instaurarea unei ordini globale şi omogene de natură liberal-democratică, prin urmare,

• istoria nu s-a încheiat,

• iar a vorbi despre sfârşitul conflictelor şi războaielor este prematur.

Lumea a încetat să fie bipolară, însă nu a devenit nici globală şi nici unipolară. În ea s-a conturat o configuraţie cu desăvârşire nouă, cu noi ciocniri, tensiuni şi conflicte. Aici Huntington se apropie de elementul principal şi formulează o ipoteză absolut fundamentală, care încă nu a fost apreciată la justa ei valoare, despre faptul cine urmează să fie actorul, protagonistul de pe scena mondială. El numeşte în calitate de actor civilizaţia.

Anume acest pas conceptual trebuie considerat drept început al apariţiei unei teorii absolut noi – Teoria Lumii Multipolare. Huntington afirmă principalul: evidenţiază noul actor, civilizaţia şi, concomitent, vorbeşte despre multitudinea acestor actori, utilizând în însăşi denumirea articolului său acest cuvânt la plural: ciocnirea civilizaţiilor.

Dacă vom cădea de acord cu Huntington asupra acestui aspect fundamental, ne vom situa într-un câmp conceptual, ce depăşeşte limitele teoriilor clasice ale RI şi chiar a paradigmelor postpozitiviste. Este suficient să recunoaştem multitudinea civilizaţiilor şi să le identificăm cu actorii principali (units) în noul sistem al relaţiilor internaţionale pentru a avea o primă descriere a hărţii lumii multipolare. Acum avem la dispoziţie şi identificarea faptului ce anume reprezintă polul unei astfel de ordini multipolare: acest pol îl constituie civilizaţia. În consecinţă, putem să răspundem imediat la întrebarea de principiu: câte poluri trebuie să aibă ordinea multipolară? Răspunsul este: tot atâtea câte civilizaţii există.

Astfel, datorită lui Huntington, obţinem o primă versiune a cadrului noii teorii. Această teorie afirmă modelul, potrivit căruia, în câmpul relaţiilor internaţionale există câteva centre de luare a deciziilor globale, acestea fiind reprezentate de civilizaţiile respective.

Huntington aparţine şcolii realiste a RI. Asta îl determină să treacă nemijlocit la identificarea civilizaţiilor în calitate de actori ai noii ordini mondiale și la analiza probabilităţii conflictelor (ciocnirilor) între ele. La fel este structurat modelul de bază al realiştilor în procesul de evaluare a intereselor naţionale: analizând relaţiile internaţionale, ei examinează, în primul rând, probabilitatea conflictelor, zona de intersectare a intereselor şi capacitatea de asigurare a apărării şi securităţii. Însă deosebirea fundamentală constă în faptul că realiştii clasici aplică aceste criterii faţă de statul naţional, considerat drept singurul şi principalul actor în relaţiile internaţionale, ca pe o realitate constituită în mod strict şi legitim, recunoscută la nivel internaţional, în timp ce Huntington aplică aceeaşi abordare faţă de civilizaţie – o noţiune mult mai vagă, inexactă şi care nu a cunoscut o elaborare conceptuală. Cu toate acestea, anume intuiţia lui Huntington şi saltul său calitativ, de la statul naţional la civilizaţie, în definirea actorului noii ordini mondiale, constituie cel mai important element al teoriei lui. El deschide căi absolut noi spre înţelegerea structurii relaţiilor internaţionale şi pune bazele TLM.

Aici este extrem de important să realizăm ce este o civilizaţie şi ce sens comportă această noţiune-cheie pentru TLM.

Civilizaţia nu reprezintă un concept ce ar figura în vreo teorie a RI, nici în cele pozitiviste şi nici în cele postpozitiviste. Nu este vorba nici despre un stat, nici despre un regim politic, nici despre o clasă, nici despre o reţea, nici despre o comunitate, nici despre un grup de indivizi şi nici despre indivizi aparte. Civilizaţia este o comunitate colectivă unită prin apartenenţa la aceeaşi tradiţie spirituală, istorică, culturală, mentală şi simbolică (de cele mai multe ori având rădăcini religioase, deşi nu neapărat conştientizate în termenii unei religii concrete), ai cărei membri conştientizează apropierea unii faţă de alţii, indiferent de apartenenţa naţională, de clasă, politică şi ideologică.

După apariţia lucrării clasice a lui O. Spengler „Declinul Occidentului”, unii autori delimitează, urmându-i exemplul, „civilizaţia” şi „cultura”, prin cultură înţelegându-se comunitatea spiritual-intelectuală, iar prin civilizaţie – fixarea postulatelor şi structurilor raţional-tehnologice. Potrivit lui Spengler, civilizaţia constituie o cultură „stinsă” (răcită), ce şi-a pierdut forţele interioare şi voinţa de a se dezvolta şi a înflori, decăzută până la nivelul unor forme mecanice înstrăinate. Cu toate acestea, delimitarea respectivă nu a devenit una general acceptată, în majoritatea lucrărilor (ca, de exemplu, cea a lui A. Toynbee „Studiu asupra istoriei”) noţiunile de „civilizaţie” şi „cultură” practic se dovedesc a fi sinonime. Pentru noi contează faptul că S. Huntington înţelege prin „civilizaţie” practic acelaşi lucru ca şi prin „cultură”, anume din acest motiv atunci când descrie şi enumeră civilizaţiile el apelează cu precădere la religii şi sisteme religioase.

Acest concept apare pentru prima oară în câmpul teoretic al RI şi abia acum se poziţionează ca un posibil actor al politicii globale. Potrivit clasificării lui Buzan şi Little1,

• în sistemul clasic sau antic al relaţiilor internaţionale (societatea tradiţională, Premodernitatea) figurează statele tradiţionale şi imperiile;

• în sistemul global (relaţiile internaţionale în epoca Modernităţii) – statele naţionale de tip burghez;

• în ultimul sistem postmodernist – alături de state apar comunităţile transnaţionale de reţea, grupurile asimetrice şi alte „multitudini”.

Însă în niciuna dintre acestea nu apar civilizaţiile ca actori. Noţiunea de civilizaţie figurează şi în ştiinţa istorică, şi în sociologie, şi în culturologie. Dar în RI acest concept este introdus pentru prima oară.

Logica lui Huntington, care a propus ipoteza civilizaţiei în RI, este destul de transparentă. Sfârşitul lumii bipolare şi a confruntării celor două tabere ideologice, capitalistă şi socialistă, s-a încheiat cu victoria capitalismului şi lichidarea URSS. Din acel moment, Occidentul capitalist nu mai are un duşman „formal” capabil să-şi fundamenteze poziţia în mod raţional şi inteligibil, să propună sistemului mondial un scenariu de alternativă simetric şi să-şi demonstreze la modul practic capacitatea de concurenţă. De aici F. Fukuyama trage concluzia pripită, potrivit căreia de acum încolo Occidentul a devenit un fenomen global, toate ţările lumii şi toate societăţile s-au transformat într-un câmp unic şi uniform, ce reproduce în mare, cu mici devieri, democraţia parlamentară, economia de piaţă şi ideologia drepturilor omului. De aceea, consideră Fukuyama, timpul statelor naţionale a trecut, iar lumea se află în pragul unei integrări depline şi definitive. Umanitatea se transformă văzând cu ochii într-o societate civilă globală, politicul îi cedează locul economiei, războiul este înlocuit în totalitate de comerţ, ideologia liberală devine una recunoscută la scară universală şi o normă fără alternativă, toate popoarele şi culturile se amestecă într-un cazan de topire cosmopolit2.

În cazul dat, Fukuyama a urmat regulile unei analize „dizolvate” (thin). El evidenţiază pe bună dreptate principalele şi cele mai evidente trăsături ale evenimentelor. Într-adevăr, sfârşitul socialismului a scos de pe scena istorică cel mai impunător oponent al democraţiei liberale, transformând-o în una „universală”. La ora actuală nu există o altă ideologie care să aibă o suficientă răspândire, atractivitate şi credibilitate, capabilă să concureze la modul serios cu liberalismul. Practic toate ţările lumii acceptă, de facto şi de jure, normele civilizaţiei occidentale. Societăţi care ar ignora normele democraţiei, ale economiei de piaţă şi libertăţii presei au rămas extrem de puţine, dar şi acestea se află în faza de trecere la modelul occidental. Această situaţie a servit drept temei suficient pentru ca să fie proclamat „sfârşitul istoriei”, care, chiar dacă încă nu a sosit, e pe punctul de a se produce. Concluzii similare au tras şi neorealiştii, care justifică în mod deschis hegemonia SUA (R. Gilpin, Charles Krauthamer) şi neoliberalii (care au primit cu entuziasm victoria democraţiei în ţările blocului de Est), dar şi unii postmodernişti (care au văzut în globalizare noi orizonturi ale libertăţii individuale).

Huntington contrapune acestora o analiză „consistentă” (thick), în care se acordă o atenţie deosebită detaliilor, aspectelor calitative ale proceselor analizate şi tinde să înţeleagă mai bine dimensiunea profundă a transformărilor apărute în lumea postbipolară. El ajunge la concluzia că modernizarea şi democratizarea, precum şi normele liberalismului de piaţă, au afectat cu adevărat doar societăţile occidentale, în timp ce toate celelalte ţări au acceptat aceste reguli ale jocului sub presiunea necesităţii, nu le-au inclus în adâncul propriilor culturi, împrumutând în mod pragmatic doar unele elemente ale civilizaţiei occidentale, cele practice şi tehnologice. Astfel, Huntington vorbeşte despre răspândirea în ţările nonoccidentale a fenomenului „modernizării fără occidentalizare”, care se produce atunci când reprezentanţii unor societăţi nonoccidentale împrumută anumite tehnologii occidentale, dar tind să le adapteze la condiţiile locale şi deseori să le îndrepte împotriva Occidentului însuşi. În felul acesta, democratizarea şi modernizarea societăţilor nonoccidentale, privite în lumina unei analize „consistente”, apar ca fiind ambigui şi relative şi, respectiv, nu garantează câtuşi de puţin acele rezultate care ar urma să fie aşteptate fără a se ţine cont de aspectele interne ale acestor procese. Cu cât mai mult îşi lărgeşte Occidentul graniţele, înglobându-i în interiorul lor „pe toţi ceilalţi” (the Rest, societăţile nonoccidentale), cu atât mai mult se aprofundează această ambiguitate şi creşte fisura între Occident şi regiunile nonoccidentale, care primesc noile tehnologii şi îşi fortifică propriul potenţial, păstrându-şi concomitent legăturile cu structurile tradiţionale ale societăţii. Anume acest fenomen conduce spre noţiunea de „civilizaţie” în calitate de concept ştiinţific al RI.

În structura RI din sec. XXI, civilizaţiile constituie nişte zone spaţiale largi, care îşi consolidează potenţialul de forţe şi cel intelectual sprijinindu-se pe tehnologiile occidentale, dar în loc să adopte în totalitate sistemul de valori occidental, păstrează legături organice puternice cu culturile, religiile şi complexele sociale tradiţionale, care uneori se află într-un conflict flagrant cu cele occidentale sau chiar îi sunt diametral opuse acestuia. Destrămarea lagărului socialist doar catalizează procesele respective şi scoate în evidenţă această stare de lucruri. În locul unei opoziţii simetrice Răsărit-Occident apare un câmp al tensiunilor între câteva civilizaţii. Aceste civilizaţii, care sunt, de cele mai multe ori, separate de graniţele naţionale, vor conştientiza din ce în ce mai mult, în procesul globalizării şi integrării, propria comuniune şi vor acţiona în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale, ghidându-se de valori şi interese comune ce decurg din aceste valori. Drept urmare a dezvoltării acestor procese şi în cadrul unei „modernizări fără occidentalizare” va rezulta un tablou cu totul nou al echilibrului de forţe la scară globală. Anume aceasta este lumea multipolară.

Polurile lumii multipolare / nomenclatorul civilizaţiilor

Huntington evidenţiază următoarele civilizaţii:

cele incontestabile:

Civilizaţia occidentală;

Civilizaţia ortodoxă (eurasiatică);

Civilizaţia islamică;

Civilizaţia indiană;

Civilizaţia chineză (confucianistă);

Civilizaţia japoneză.

cele potenţiale:

civilizaţia latino-americană;

civilizaţia budistă;

Civilizaţia africană.

Anume acestora le este sortit să devină într-un anumit moment istoric poluri ale lumii multipolare.

Cea mai evidentă şi pretinzând deseori la unicitate şi universalitate este civilizaţia occidentală. Ea îşi are începutul în lumea greco-romană, iar în perioada medievală se constituie definitiv în partea occidentală a Oicumenei creştine. La ora actuală, ea se constituie din două centre strategice pe cele două maluri ale Atlanticului: America de Nord (în primul rând, SUA) şi Europa occidentală. În această zonă s-a şi format Modernitatea şi toate axiomele ei civilizaţionale. Anume aici se află polul incontestabil şi evident al actualei ordini mondiale. Huntington numeşte acest spaţiu cu termenul „the West”, „Occidentul”.

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca

________________

1 Buzan B., Little R. International Systems in World History. Oxford: Oxford University Press, 2010.

2 Ulterior, F. Fukuyama a recunoscut că pronosticul său optimist referitor la globalizarea liberală s-a dovedit a fi unul pripit, în realitate lucrurile stând cu totul altfel decât a afirmat el în lucrarea sa programatică, ce i-a adus notorietatea. Фукуяма Ф. Идеи имеют большое значение. Беседа с А. Дугиным//Профиль. 2007.

CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE

Hegemonia şi deconstrucţia ei

În tabloul multitudinii civilizaţiilor observăm următoarea particularitate: Occidentul ca civilizaţie (una dintre câteva!) este un fenomen local, alături de alte civilizaţii, care au o istorie îndelungată, rădăcini istorice adânci şi care la ora actuală dispun de un potenţial strategic, economic, politic şi demografic considerabil. Occidentul este un „spaţiu larg” între altele. Civilizaţia occidentală este cea care deţine rolul de lider, însă „toate celelalte” (the Rest), dacă e să fie adunat întregul lor potenţial cumulativ, la un moment dat l-ar putea sfida și i-ar putea pune sub semnul întrebării hegemonia. Însuşi Huntington, fireşte, nu doreşte una ca asta, însă el evaluează situaţia în mod realist, presupunând că aşa ceva oricum se va produce cândva, de aceea conducătorii civilizaţiei occidentale ar trebui să privească la modul cel mai serios spre un viitor îngrijorător şi plin de riscuri, unde probabilitatea ciocnirii cu „toţi ceilalţi” va creşte pe măsura dezvoltării forţei altor civilizaţii.

Civilizaţia ortodoxă (eurasiatică) are, de asemenea, origini eurasiatice, dar se constituie în baza tradiţiei creştine de răsărit, continuând geopolitica Imperiului Bizantin. Încă mai bine de o mie de ani în urmă discordiile între creştinismul occidental şi cel oriental capătă forme critice, cele două părţi ale Oicumenei creştine urmându-şi căi istorice diferite, deseori chiar antagoniste. Rusia reprezintă nucleul civilizaţiei ortodoxiei (eurasianismul), care începând cu sec. XV a căpătat o dublă moştenire istorică şi geopolitică – de la Bizanţul cucerit de otomani şi de la Hoarda de Aur ce se prăbuşise, devenind o sinteză a culturii creştine orientale şi a celei de stepă (turanică).

Întreaga istorie a relaţiilor Rusiei cu Europa Occidentală reprezintă un conflict în jurul liniei de fractură civilizaţională, marcată între ortodoxie şi creştinismul occidental (catolicismul şi protestantismul). Mai târziu (începând cu epoca lui Petru), această confruntare capătă caracterul unei contradicţii în cadrul intereselor naţionale, mai târziu (în sec. XX) manifestându-se prin conflictul capitalismului şi al comunismului la scară mondială. Şi, cu toate că această ultimă versiune a rămas în trecut, identitatea civilizaţională a Rusiei şi a altor societăţi ortodoxe (ca istorie şi cultură) predetermină o deosebire considerabilă faţă de criteriile occidentale, ceea ce conduce cu uşurinţă spre conflicte de interese, iar în anumite condiţii – la probabilitatea unei confruntări. Civilizaţia ortodoxă (eurasiatică) cu nucleul său în Rusia are tot temeiul să pretindă la rolul unui pol într-o lume multipolară. În condiţiile actuale, Rusia, probabil, nu dispune de un potenţial care i-ar permite să se opună Occidentului de una singură, de aceea revenirea la sistemul bipolar este imposibilă. Însă în contextul multipolarităţii, această civilizaţie ar putea deveni factorul cel mai important, iar în anumite condiţii chiar hotărâtor în determinarea echilibrului de forţe la scară mondială. Această situaţie a putut fi observată mai ales din 2000, atunci când Moscova a început să-şi consolideze poziţiile după haosul din anii nouăzeci.

Civilizaţia islamică reprezintă încă o forţă mondială. Astăzi musulmanii sunt separaţi de graniţele statelor naţionale, însă există aspecte asupra cărora reprezentanţii civilizaţiei islamice în mare sunt solidari dincolo de graniţele naţionale. Pe măsura modernizării societăţilor islamice şi a consolidării potenţialului lor economic, politic şi strategic, elitele şi cercurile intelectuale conştientizează tot mai mult diferenţele existente în sistemele de valori ale lumii islamice şi ale civilizaţiei occidentale, ceea ce va determina dispoziţii antioccidentale. Atacul întreprins de unele grupuri islamice teroriste din reţeaua „Al Qaida” asupra turnurilor World Trade Center la 9 septembrie 2001 arată până la ce grad este în stare să ajungă acest conflict. Având în vedere un şir de parametri, civilizaţia islamică poate să pretindă pe deplin la statutul unui pol aparte al lumii multipolare.

Nu mai puţin evidente sunt deosebirile de ordin cultural ale civilizaţiei chineze (confucianiste). Societatea chineză este unită nu atât prin religie, cât prin comunitatea culturii etice, similitudinea postulatelor sociale şi printr-o multitudine de trăsături de ordin spiritual, filozofic şi psihologic. Chinezii îşi conştientizează profund specificitatea lor civilizaţională şi sunt capabili să rămână fideli tipului cultural chiar şi atunci când locuiesc în alte societăţi. Valorificând cu succes tehnologiile occidentale, chinezii îşi păstrează identitatea culturală practic neschimbată. Individualismul, hedonismul şi raţionalismul etc., caracteristice occidentalilor, nu pătrund în adâncurile societăţii chineze. Păstrarea regimului comunist în China doar accentuează specificul căii chineze. Demografia impresionantă a populaţiei chineze reprezintă o resursă politică şi economică enormă, iar realizările de excepţie ale economiei chineze au transformat China într-un concurent economic redutabil al ţărilor occidentale.

De un potenţial demografic comparabil cu cel al Chinei dispune şi India. Este evident că nu e vorba doar de un stat, ci anume de o civilizaţie milenară şi coduri filozofice şi valorice aparte, ce se deosebesc în mod substanţial de normele Occidentului de azi. Modernizarea Indiei produce anumite schimbări în structura socială a acestei ţări, concomitent cu dezvoltarea tehnică creşte şi conştientizarea de către indieni a propriei identităţi civilizaţionale. Civilizaţia indiană nu este una agresivă şi e contemplativă ca origine, dar, în acelaşi timp, este extrem de conservatoare şi stabilă, iar în faţa unor coduri culturale de alternativă (islamul, occidentalizarea etc.) este în stare să manifeste o anumită duritate. Creşterea economică a Indiei din ultimii ani o îndreptăţeşte să pretindă rolul unui pol aparte al lumii multipolare.

Cu toate că după al Doilea Război Mondial, dintre toate societăţile nonoccidentale, civilizaţia japoneză a devenit cea mai integrată în zona „Occidentului global”, reprezentând un fenomen unic, având o tradiţie culturală inedită. Potenţialul economic enorm al Japoniei şi specificul psihologiei sociale japoneze i-a făcut pe un şir de analişti americani să opineze că este posibilă o ciocnire a Occidentului cu Japonia. În ultimele două decenii, creşterea economică a Japoniei a încetinit în mod vizibil, iar ambiţiile ei atât în politica regională, cât şi în cea globală, s-au diminuat considerabil. Cu toate acestea însă, având în vedere experienţa istorică şi potenţialul enorm al societăţii japoneze, nu putem exclude faptul că la un moment dat, Japonia va deveni, alături de China, una dintre forţele regionale de frunte, cel puţin în regiunea Pacificului. Această ţară dispune de un potenţial remarcabil şi la ora actuală reprezintă interesele strategice ale SUA, inclusiv în chestiunea contrabalansării forţei crescânde a Chinei. În condiţiile multipolarităţii, această funcţie „prooccidentală” a Japoniei ar putea să sufere schimbări.

Civilizaţia latino-americană reprezintă o zonă postcolonială, organizată politic de către europeni. Însă legăturile istorice cu culturile catolice şi conservatoare ale Spaniei şi Portugaliei, precum şi procentul considerabil al populaţiei autohtone ce s-a păstrat, au determinat diferenţe substanţiale între cultura ţărilor Americii Latine şi cea a Americii de Nord (unde predominau influenţele anglo-saxone protestante), iar populaţia băştinaşă a fost nimicită aproape în întregime. Diferenţele de ordin cultural, etnosociologic şi psihologic a latino-americanilor ar putea servi drept premisă pentru conştientizarea de către populaţia Americii de Sud a propriului profil istoric, determinând apariţia unui pol independent, având propria agendă şi interese strategice.

Celelalte civilizaţii ar putea fi privite în calitate de candidaţi la statutul de pol al lumii multipolare doar într-o perspectivă îndepărtată.

Civilizaţia africană, văzută ca spaţiu ce ar urma să se integreze într-un pol aparte al lumii multipolare, există doar la nivel de proiect imaginar. Popoarele Africii Transsahariene sunt extrem de răzleţite, fiind adunate în state naţionale în baza criteriului pur colonial. Ele nu dispun de nicio identitate culturală comună şi nici de un sistem civilizaţional. La nivel pur teoretic, popoarele Africii ar putea crea (sau, mai curând, construi), la un moment dat, propria unitate în baza particularităţilor de ordin rasial, spaţial, geopolitic, economic şi sociologic. Astfel de proiecte există; de exemplu, proiectul Statele Unite ale Africii (Kwame Nkrumah, Abdoulaye Wade, Muammar Qaddafi), Organizaţia Unităţii Africane, Comunitatea economică panafricană etc. Totalitatea populaţiei şi teritoriul prezintă această construcţie teoretică într-un mod destul de convingător (locul trei la capitolul demografie şi primul din lume după întinderea teritorială).

Dar pentru ca această zonă să se transforme într-un pol independent, probabil va trebui să treacă destul de mult timp.

Civilizaţia budistă arată, de asemenea, destul de nebulos. Din aceasta fac parte ţări diferite, ce se deosebesc de civilizaţiile islamică şi indiană vecine după un şir de trăsături culturale şi sociale. Budismul este prezent în China şi Japonia, însă aceste ţări ar putea pretinde la rolul unor poluri independente. Tocmai de aceea este mai puţin probabilă consolidarea într-o perspectivă apropiată a spaţiului budist, care s-ar deosebi net de arealul influenţei chineze şi japoneze. Am putea considera „civilizaţia budistă” ca fiind o zonă de rezervă în regiunea Pacificului.

Aşadar, simpla enumerare a civilizaţiilor, atât a celor mai închegate, cât şi a celor mai curând potenţiale, ne permite să oferim TLM un caracter concret. Astfel, obţinem o structură diferenţiată a hărţii potenţiale a lumii multipolare.

Aceasta indică

• civilizaţia occidentală, ce pretinde în momentul de faţă la universalitate şi hegemonie, reprezentând în realitate doar una dintre mai multe civilizaţii, prin urmare, atât hegemonismul, cât şi universalismul ei, au graniţe geografice strict determinate şi un conţinut istoric destul de concret (de altfel, graniţele spaţiale se pot deplasa în orice direcţie, în funcţie de echilibrul intercivilizaţional);

• civilizaţia ortodoxă (eurasiatică), ale cărei graniţe se extind asupra spaţiului CSI şi a unei părţi a Europei de Est şi de Sud (acest teritoriu a apărut în istorie în calitate de concurent principal sau, cel puţin, redutabil pentru civilizaţia occidentală, până la recentul dualism direct Est-Vest în sistemul lumii bipolare);

• civilizaţia islamică ce cuprinde spaţiul Africii de Nord, Asia Centrală şi un şir de ţări din zona Pacificului, unde este concentrat un potenţial demografic imens şi un volum enorm de resurse naturale, inclusiv cele energetice;

• civilizaţia chineză, ce cuprinde nu doar Taiwanul, ci şi o zonă extinsă din regiunea Pacificului, asupra căreia se răspândeşte influenţa chineză (aceasta dispune de anumite elemente pentru a deveni şi mai largă, ţinându-se cont de demografia chineză şi de ritmurile creşterii economice);

• civilizaţia indiană, căreia îi putem atribui, alături de India, Nepalul şi Mauritania din Africa, unde peste 50% din populaţie mărturiseşte hinduismul);

• civilizaţia latino-americană, unită prin legătura cu societăţile hispano-portugheze din Europa, prin religia catolică şi prin comunitatea relativă a unui melanj cultural de origine europeană, indiană şi africană (aici am putea include atât ţările Americii Latine, cât şi pe cele din America Centrală, inclusiv Mexicul în partea cea mai nordică a acestei regiuni);

• civilizaţia japoneză ce se află astăzi în stare de anabioză, dar care, de-a lungul istoriei, a avut pretenţia (întemeiată din punctul de vedere al potenţialului de forţă) de a instaura în întreaga regiune a Pacificului „ordinea japoneză”.

Contururile acestor civilizaţii sunt lesne de identificat pe hartă şi depăşesc graniţele statelor naţionale, ce fracturează spaţiile civilizaţionale, într-un şir de chestiuni de primă importanţă.

În felul acesta avem de a face cu o schiţă deja conturată a ordinii mondiale, ce se deosebeşte net de ceea ce constituie obiectul teoretizării absolutei majorităţi a paradigmelor Relaţiilor Internaţionale (RI), atât a celor pozitiviste şi clasice, cât şi a celor postmoderniste. Acest tablou al centrelor civilizaţionale în sistemul multipolarităţii reprezintă schema unui viitor posibil şi chiar probabil. Într-un astfel de viitor, numărul actorilor politici internaţionali va fi categoric mai mare decât unul sau doi, dar, în acelaşi timp, acesta va fi în mod substanţial mai mic decât statele naţionale existente la ora actuală.

Fiecare dintre civilizaţii va reprezenta un pol de putere şi un centru de hegemonie locală, ce ar depăşi potenţialul tuturor componentelor sale (care aparţin acestei civilizaţii), însă nu va dispune de o forţă suficientă pentru a-şi impune propria voinţă altor civilizaţii.

În acest fel, ordinea multipolară va reproduce la un alt nivel sistemul de la Westfalia, cu suveranitatea lui, cu echilibrul de forţe, haosul mediului internaţional, probabilitatea conflictelor şi potenţialul tratativelor de pace. Însă va apărea o deosebire de principiu: în calitate de actori vor apărea nu statele naţionale, ce se prezintă după acelaşi model, copiat în baza statelor capitaliste din perioada Modernităţii, dar civilizaţiile, care dispun de o structură internă absolut independentă, care ar corespunde tradiţiilor istorice şi codurilor culturale.

O astfel de lume va fi în adevăratul sens al cuvântului una policentrică, întrucât la nivelul ordinii mondiale egalitatea între civilizaţii nu va presupune un singur model de organizare politică internă a acestora. În cadrul unora dintre acestea, religia va avea un rol hotărâtor, în timp ce în altele ar putea predomina principiile seculare. Unele vor avea forme democratice, iar altele – forme de conducere total diferite, fie legate de experienţa istorică şi particularităţile culturale, fie alese ca fiind optime de către aceste societăţi în calitate de proiect constructiv. Spre deosebire de sistemul de la Westfalia, într-o astfel de orânduire a organizării lumii va lipsi modelul global al hegemoniei universaliste şi patternul obligatoriu. În fiecare civilizaţie aparte vor putea fi afirmate sisteme de valori comune caracteristice doar polului respectiv, acestea incluzând reprezentările despre subiect, obiect, timp, spaţiu, politică, om, cunoaştere, scop şi sens al istoriei, drepturi şi obligaţii, norme sociale etc. Fiecare civilizaţie îşi are propria filozofie şi, în mod firesc, civilizaţiile nonoccidentale se vor sprijini pe sistemele lor filozofice autohtone, care pot fi renăscute, perfecţionate, transformate sau chiar înlocuite cu altele noi, toate acestea însă, în condiţiile unei libertăţi depline şi în funcţie de profilul fiecărei societăţi.

Civilizaţia în calitate de construct

Aici ne apropiem de un aspect foarte important. Mulţi dintre criticii lui Huntington au avansat contraargumente, contestând însăşi existenţa civilizaţiilor în lumea modernă sau afirmând că globalizarea, occidentalizarea şi modernizarea vor nivela în timp diferenţele culturale şi civilizaţionale. Astfel, chestiunea despre ontologia conceptului de civilizaţie este ridicată de către aceştia pe ordinea de zi cu toată acuitatea ei.

Faptul că civilizaţiile există ca un fundal cultural şi valoric (uneori religios) unificator al unor segmente spaţiale largi reprezintă o realitate empirică a sociologiei şi istoriei. Dar este oare această realitate suficientă pentru ca în condiţiile actuale unitatea respectivă să fie conştientizată în mod clar, mobilizată şi transformată într-o idee politică viguroasă, capabilă să transforme civilizaţiile în actori principali în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale?

Huntington prezintă observaţii de ordin empiric, insistând asupra faptului că o astfel de ontologie există şi că în condiţiile actuale, anume identitatea civilizaţională este chemată să joace un rol hotărâtor în desfăşurarea proceselor de bază după sfârşitul lumii multipolare şi în contextul unor dificultăţi crescânde cu care se confruntă SUA; aceste dificultăţi sunt legate de nevoia de a face faţă extinderii frontierelor momentului unipolar, precum şi pe fundalul globalizării, care, odată cu universalizarea anumitor coduri şi proceduri, contribuie concomitent la renaşterea identităţilor locale şi religioase (R. Robertson şi „globalizarea” lui1). Dar asta e o chestiune discutabilă: adepţii abordării civilizaţionale afirmă că civilizaţia reprezintă un concept fundamentat din punct de vedere ontologic în domeniul relaţiilor internaţionale2, în timp ce oponenţii acestora insistă asupra faptului că ontologia respectivă ar fi îndoielnică şi ireală. Aşa cum însuşi Huntington se află de partea Occidentului şi face parte din elita lui intelectuală, conştientizarea factorului civilizaţional de către acesta are loc de pe poziţii occidentale. În însăşi existenţa altor civilizaţii decât cea occidentală şi cu atât mai mult probabilitatea consolidării acestora şi transformării lor în poluri independente ale lumii multipolare Huntington vede doar un pericol. El consideră acest pericol ca fiind unul real şi fundamentat sub aspect ontologic. Tocmai de aceea, el este considerat un pesimist al globalizării. Şi totuşi, pentru acesta ontologia conceptului de civilizaţie reprezintă o apreciere a gravităţii şi existenţei reale a inamicului potenţial.

Însă problema în cauză poate fi privită şi din cu totul alt punct de vedere: nu în cadrul unei abordări realiste, căreia îi rămâne fidel de cele mai multe ori însuşi Huntington, ci în baza metodei constructiviste şi, mai larg, în baza teoriilor postpozitiviste ale RI.

Pentru TLM nu contează atât de mult dacă civilizaţiile există sau nu în calitate de actori şi poluri ai lumii multipolare şi dacă existenţa lor este un fapt demonstrat şi relevant sau o piedică slabă şi turbulentă în calea tăvălugului sigur al unipolarităţii sau al globalizării occidento-centriste. Civilizaţia ca actor al relaţiilor internaţionale nu este în niciun caz o reîntoarcere la Premodernitate cu statele şi imperiile ei tradiţionale. Civilizaţiile ca actori ai relaţiilor internaţionale reprezintă un fenomen cu totul nou, care n-a mai existat în trecut; este o anume realitate a Postmodernităţii, menită să substituie ordinea mondială ce şi-a epuizat potenţialul şi care se baza pe sistemul de la Westfalia, dar o Postmodernitate de alternativă atât în raport cu imperiul american unipolar, cât şi faţă de globalizarea nonpolară.

Altfel zis, civilizaţia urmează a fi privită ca un construct, ca un tip specific de discurs, ca un text, care însă are o structură radical diferită de discursul unipolar sau de „monotonul” discurs occidento-centrist. Civilizaţia este introducerea în realitatea relaţiilor internaţionale a unei diferenţe de principiu, potrivit căreia umanitatea este gândită nu ca o reproducere a unei serii uniforme (societatea civilă şi ideologia drepturilor omului ca realitate, ca ceva ce s-ar prezuma de la sine), ci ca un număr de monade incompatibile (după Lebnitz3), care organizează câteva Universuri semantice şi culturale paralele. Aceste Universuri se intersectează în conflicte (ca la Huntington), însă nu în mod necesar doar aici. În aceeaşi măsură este posibil şi un dialog al civilizaţiilor4, asupra căruia insista fostul preşedinte al Iranului, Mohammad Khatami5. Formele de interacţiune a civilizaţiilor ca actori ai sistemului multipolar pot fi diferite, atât de confruntare, cât şi paşnice, practic în proporţiile existente între state în cadrul sistemului de la Westfalia. Însă dacă statul naţional şi suveranitatea naţională au reprezentat nişte constructe ale Modernităţii, atunci civilizaţia poate deveni un construct al Postmodernităţii, astfel exprimând pluralitatea radicală a unor discursuri imposibil de redus la un numitor comun.

Civilizaţia reprezintă ceea ce este necesar să fie creat. Însă procesul creării civilizaţiilor nu presupune un model artificial ce ar lipsi cu desăvârşire în realitate. Baza culturală, sociologică, istorică, mentală, psihică a civilizaţiilor există, ea fiind stabilită în mod empiric6. Însă tranziţia de la conceptul de civilizaţie ca dat cultural şi sociologic spre cel de civilizaţie ca actor al lumii multipolare necesită eforturi. Este o sarcină ce ar putea şi este chemată să o realizeze o instanţă istorică cu totul deosebită.

Ce fel de instanţă ar fi asta? Am putea să o definim în mod convenţional şi aproximativ ca pe o elită ideologică, politică şi intelectuală, a „tuturor celorlalţi” (the Rest), adică totalitatea oamenilor de stat, a intelectualilor, a reprezentanţilor marilor monopoluri şi structuri religioase, precum şi a forţelor politice de frunte din acele ţări, care, dintr-un motiv sau altul, nu sunt de acord cu unipolaritatea sau cu globalizarea occidento-centristă, fiind adepţi ai „modernizării fără occidentalizare” şi văd viitorul propriilor societăţi doar în limitele unei ordini mondiale, ce ar fi de alternativă celei existente la ora actuală.

Huntington însuşi, reluând teza lui Toynbee, vorbeşte despre perechea „the West and the Rest”, „Vestul şi Restul”, ca despre nişte entităţi antagoniste sub aspect civilizaţional7. Treptat noţiunea vagă de „toţi ceilalţi” („the Rest”) capătă contururi vizibile şi îşi concretizează programul său istoric în elaborarea TLM.

Anume elita intelectuală a lumii nonoccidentale este chemată să construiască multipolaritatea şi, respectiv, să transforme civilizaţia într-un concept funcţional şi consistent.

Graniţele civilizaţiilor

Determinarea graniţelor civilizaţiilor reprezintă o chestiune de primă importanţă, nu mai puţin important fiind şi problema definirii unor posibile modele a relaţiilor dintre acestea. Aici ar putea fi examinate diverse variante, însă câteva aspecte sunt evidente din capul locului.

Graniţele civilizaţiilor nu pot să reprezinte şi nici nu reprezintă nişte linii fixate cu stricteţe, aşa cum se întâmplă în cazul graniţelor de stat, ce separă statele naţionale. Civilizaţiile sunt separate în spaţiu de nişte dungi largi, în interiorul cărora este situată o identitate civilizaţională amestecată. În plus, în sânul unei civilizaţii pot exista enclave largi sau segmente ale altei civilizaţii. Civilizaţia se raportează la spaţiu într-un mod radical diferit în comparaţie cu un stat naţional faţă de propriul teritoriu. Nivelul de organizare administrativă este corelat nu atât cu spaţiul, cât cu societăţile, comunităţile şi grupurile de populaţie. Iată de ce elementul teritorial nu este la fel de univoc, spre deosebire de definirea apartenenţei faţă de un anume teritoriu naţional.

Prin urmare, graniţele între civilizaţii trebuie să dispună de un statut diferit faţă de graniţele dintre state8. Între frontierele civilizaţiilor ar putea fi situate lumi întregi, autonome, originale şi separate, ce constituie structuri sociale şi ansambluri culturale cu totul specifice. Pentru acestea este necesar să fie elaborat un model de drept cu totul diferit, care să ţină cont de acele civilizaţii care se suprapun, dar şi proporţiile între acestea, precum şi conţinutul lor calitativ, şi nivelul de intensitate cu care îşi conştientizează propria identitate. Unele şcoli juridice fac distincţie între noţiunea de „graniţă” (ce separă net teritoriul unei ţări de cel al alteia) şi „frontieră” (ca zonă mai puţin concretă, situată între un tip de spaţiu şi altul). În primul caz este vorba de o linie ce nu dispune de lăţime, iar în celălalt – o zonă, o dungă ce dispune de lăţime. În acest context, anume „frontiera” este cea care separă o civilizaţie de alta, adică o zonă intercivilizaţională, care poate fi destul de vastă şi vagă, una specifică în fiecare caz aparte, ce s-ar deosebi de spaţiul sociocultural predominant de ambele părţi ale „frontierei”9.

Practica lumii multipolare: integrarea

Odată fiind clarificat statutul ontologic al conceptului de „civilizaţie”, devine clară direcţia vectorului de bază al practicii de edificare a lumii multipolare. Este vorba despre integrare.

Integrarea devine axa ordinii mondiale multipolare. În cadrul TLM, această integrare trebuie să se înscrie în mod clar în limitele civilizaţionale. Tocmai din acest motiv este necesar să se facă distincţie între câteva tipuri de integrare:

• globală, care nu ia în considerare particularităţile civilizaţionale şi decurge în temeiul unui protocol universal, la baza căruia stă sistemul de norme, proceduri şi valori occidentale;

• hegemonistă, ce conduce spre stabilirea unor relaţii ierarhice disproporţionate între subiecţii procesului de integrare fără a se ţine cont de diferenţele de ordin cultural;

• civilizaţională, care cuprinde doar acele ţări şi societăţi care au o componentă culturală comună şi un sistem social-politic similar, precum şi rădăcini istorice (şi religioase) comune.

TLM insistă asupra rezistenţei faţă de primele două tipuri de integrare şi asupra promovării active a celui de-al treilea tip de integrare.

Astfel, avem de a face cu un număr concret de zone integraţioniste, destul de diferite sub aspectul conţinutului civilizaţional:

• integrarea occidentală (europeană şi americană), precum şi cea euro-atlantică (aici totul se prezintă reuşit: există blocul politico-militar NATO, există Uniunea Europeană, există proiecte de integrare a întregului spaţiu nord-american, inclusiv punerea în circuit a valutei nord-americane „amero”);

• integrarea eurasiatică (drept punct de orientare a acesteia se prezintă Uniunea Eurasiatică, iar în calitate de etape apar intensificarea cooperării militar-strategice în cadrul ODKB, parteneriatul economic în cadrul Uniunii Economice Eurasiatice, statul unional Rusia-Belarus, proiectul Spaţiului Economic Unic, avându-se în vedere şi Ucraina, parţial – structurile CSI);

• integrarea islamică (Conferinţa islamică, Banca islamică de dezvoltare, spaţiul unic şiit, de la Iran şi Iraq până la Liban, precum şi proiectele fundamentaliste ale „noului califat”);

• integrarea chineză (integrarea ASEAN+China, posibila absorbţie a Taiwanului de către China, crearea zonei „yuanului de aur”);

• integrarea indiană (intensificarea influenţei indiene în Asia de sud-est, în subcontinentul Indian, în Nepal şi într-un şir de ţări din bazinul Pacificului, care sunt apropiate sub aspect geopolitic şi cultural);

• integrarea japoneză (deocamdată se află sub semnul întrebării şi include în sine creşterea influenţei Japoniei în Orientul îndepărtat);

• integrarea latino-americană (Asociaţia latino-americană de integrare, Mercosur, Piaţa comună a Americii Centrale etc.);

• integrarea africană (Organizaţia Unităţii Africane, Statele Unite ale Africii etc.).

Integrarea devine procesul prioritar în organizarea ordinii multipolare în cadrul relaţiilor internaţionale.

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca

_____________________

1 Robertson R. Globalization: Social Theory and Global Culture. London: Sage, 1992.

2 Harris Lee. Civilization and Its Enemies: The Next Stage of History, New York, The Free Press, 2004.

3 Делёз Ж. Складка. Лейбниц и барокко. М.: Издательство Логос, 1997.

4 Michael M.S., Petito F. (eds). Civilizational Dialogue and World Order: The Other Politics of Cultures, Religions, and Civilizations în International Relations. Palgrave-Macmillian, 2009.

5 Khatami Mohammad. Dialogue among civilizations: a paradigm for peace. NY: Theo Bekker, Joelien Pretorius, 2011; Kochler, Hans (ed.) Civilizations: Conflict or Dialogue? Vienna: International Progress Organization, 1999

6 Harrison Lawrence E., Samuel P. Huntington (eds.), Culture Matters: How Values Shape Human Progress. New York: basic Books, 2001.

7 N.S. Turbeţkoi contrapunea conceptul „Europa” celui de „omenire”. Трубецкой Н.С. Европа и человечество/ Трубецкой Н. С. Наследие Чингисхана. М.: Аграф, 2001

8 Shapiro M. J., Hayward R. Alker (eds.) Challenging Boundaries: Global Flows, Territorial Idetitities. Minneapolis. MN: UNiversity of Minesota Press, 1996

9 Ashley R. Living on Border Lines: Man, Poststructuralism and War / Derian Der, Shapiro M.J. (eds.) . International/Itertextual Relations: Post-modern Reading of World Politics Lexington, MA: Lexington Books, 1989.

Vorrei parlare di un argomento che solo apparentemente potrebbe essere eccentrico rispetto ai temi solitamente trattati nel sito di “Eurasia”. Si tratta della geopolitica del turismo, ovvero di come non sia mai neutrale la scelta di rappresentare un territorio coi suoi nessi storici politici e culturali in un modo piuttosto che un altro.

Oggi è in atto un tentativo – da parte di Commissione Europea e Consiglio d’Europa – di scardinare la visione particolaristica del territorio mediante strumenti di politica istituzionale (le Euroregioni e i Gruppi Europei di Cooperazione Territoriale) e culturale (gli Itinerari Culturali del Consiglio d’Europa), che ridefiniscono aree geografiche e contenuti culturali secondo un criterio transnazionale. Per gli eurocrati il discorso si concentra unicamente sugli aspetti istituzionali, organizzativi e finanziari cercando di evidenziare quali mancanze sul piano operativo impediscano la piena ed efficiente diffusione del modello degli Itinerari transnazionali : così abbondano dettagliate pagine sulla necessità di ottimizzare i finanziamenti nazionali e comunitari; di coinvolgere università, enti di ricerca, scuole ; di avere una struttura democratica ed aperta nell’accesso ma ristretta e compatta sul livello decisionale (sembra la riproduzione del rapporto fra Parlamento e Commissione Europea) per impedire la dispersione in una pluralità di iniziative alla fine incontrollabili sul piano locale.

Questi aspetti tecnici permetterebbero di creare un “patrimonio culturale europeo” seguendo istruzioni la cui osservanza – da parte delle Municipalità interessate- verrebbe premiata con un apposito marchio: il problema però, come riconosciuto da autorevolissimi studiosi, è che si è creata un divaricazione fra rappresentazione dello spazio continentale, fra quello imposto dagli eurocrati (macroregioni gruppi di cooperazione territoriale, ecc.) e quello corrispondente alle reali dinamiche storico politiche e sociali che lentamente hanno attraversato le popolazioni.

La questione è squisitamente politica, perché la rappresentazione ideale di uno spazio esprime sempre precisi rapporti di forza. Ad oggi, prendendo a riferimento l’elenco degli attuali Itinerari approvati dal Consiglio d’Europa, l’Italia è inserita nell’asse nordico che attraversa principalmente Regno Unito, Francia e Germania per il 40% con riferimento ad itinerari religiosi in cui il nostro è territorio di transito: per contro l’Italia è anche inserita in un itinerario riferito ai cimiteri ebraici che abbraccia indistintamente tutto il territorio europeo…. Certamente da un punto di vista tecnico i percorsi approvati sono in linea con le regole stabilite, ma il nostro paese ne esce assolutamente marginalizzato. Non v’è traccia alcuna ad esempio delle rotte seguite dai banchieri fiorentini veri dominatori dell’Europa per tre secoli; non esiste alcun riferimento ad esempio del potente legame che, grazie a Venezia – si badi non la sola città che era già vocata al turismo dal XVIII secolo- si ricoprì nella secolare lotta contro la potenza ottomana- specie a Lepanto nel 1571- arrivata poi alle porte di Vienna nel 1683 e respinta definitivamente da Eugenio di Savoia nel 1697 con la battaglia di Zenta. Non si pone adeguato rilievo ad esempio a come anche dal territorio del Nord Italia si sia contribuito non poco al processo di dissoluzione dell’Impero Austro-Ungarico a partire dal 1849, in questo perpetuando l’errore di prospettare le vicende dell’indipendenza nazionale del paese come un fatto avulso dal contesto europeo, che avrebbe visto il crollo definitivo di Vienna ed Istanbul con la fine del Primo Conflitto Mondiale (di cui quest’anno ricorre il centenario dell’inizio).

Ne deriva alla fine il solito flusso di trasferimenti finanziari europei principalmente verso l’area tedesca, mentre l’area orientale balcanico- danubiana diventa proiezione di una visione occidentale (la Via degli Imperatori Romani, dall’ Albania alla Croazia Tito, Diocleziano e Costantino non sposta l’asse della rappresentazione occidentale dell’Impero Romano ; o si pensi al pur splendido Itinerarium Burdigalense che da Bordeaux arriva a Costantinopoli attraversando – per via di terra – Serbia con Sremski Karlovci, Belgrado, Nis ; e la Bulgaria con la stessa Sofia i cui il nostro territorio funge semplicemente da transito )

A voler ben guardare, le tensioni entro le quali un’identità europea può riconoscersi sono costituite dal confronto del cristianesimo occidentale con la cultura ortodossa e con l’impero russo, e si vede oggi in quali termini di drammatica attualità; a ciò si accompagna il confronto con l’identità musulmana ed ottomana, a partire dal XVII secolo fino al crollo dell’Impero della Grande Porta (ed anche qui, i nodi con la Turchia sono tutt’altro che chiariti).

Il nostro territorio anche per i secoli successivi al XVII avrebbe molto da dire specialmente dal secolo scorso, divenuto frontiera di un blocco contrapposto ad un altro e fortemente attraversato dai flussi migratori da sud e da Est: chiunque può invece intendere come approcciare al Mediterraneo rievocando le – sia chiaro le interessantissime – Rotte dei Fenici sia molto più rassicurante.

L’operazione in atto è al contrario indirizzata a fornire la rappresentazione di uno spazio continentale che vede nell’attuale configurazione eurocratica il punto di arrivo di un lungo processo di integrazione: il pericolo è creare “cittadini europei” che, attraverso quei selezionati percorsi ed itinerari, si ritrovino senza più radici nel territorio con una memoria storica manipolata da cui vengono espunti i fattori di conflitto.

Tuttavia è facile comprendere che ripensare il proprio territorio sulla base di nessi che includano prospettive multidisciplinari di respiro continentale, su temi e problemi ancor attuali, costa parecchio, non tanto – o forse non solo – in termini finanziari, ma in termini politici. Ciò infatti farebbe emergere tutti i nodi irrisolti della nostra identità e del nostro passato, facilmente camuffabili dietro iniziative arruffate e confusionarie di province e regioni che si comportano, nelle fiere nazionali ed internazionali di settore, come stati indipendenti; per non parlare poi del “pliz vizit auar cauntri” dei motori di ricerca. Così pure è più facile adattare con volgari “taglia e incolla” i modelli di turismo fluviale provenienti dall’area franco-tedesca, quasi che il web marketing possa supplire ad una carenza di identità e preparazione culturale. Certo che i fiumi sono di importanza strategica nella storia europea, poiché senza corsi fluviali la rivoluzione industriale avrebbe avuto difficilmente inizio; ma anche qui, i turisti dei paesi BRIC (Brasile, Russia, India e Cina) – a cui si dice di volere vendere il prodotto Europa- sono abituati a pensarsi in termini “ continentali “ di grandi spazi ed è quindi chiaro che, senza una correlazione dei nostri luoghi con altre parti del territorio europeo, secondo criteri tematici e temporali definiti, “vendere” i nostri piccoli fiumi sarebbe un’altra pietra miliare nella galleria del ridicolo sopra citata (a tacere poi del fatto che le città poste lungo il medesimo fiume presentano collegamenti culturali e politici talvolta fra loro indipendenti).

Esplicitare questi nessi – così come le contrapposizioni e le dinamiche di conflitto storicamente prodottesi e non in senso solamente materialistico – significa formare non solo turisti ma anche cittadini responsabili, perché consapevoli che la loro identità- così come la loro appartenenza – si rafforza solo uscendo dagli stereotipi impostici da altri paesi in una sorta di “divisione della memoria europea “ omologa alla divisione internazionale del lavoro. Così il nostro ambito si colloca culturalmente nel passato, limitato alle sole città di Venezia, Firenze e Roma, mentre nel presente siamo ricacciati in una dimensione di sudditanza economica e culturale, in cui possono bastare persone poco qualificate e mal pagate, la conoscenza delle cui radici culturali diviene superflua di fronte alla tensione quotidiana a ripagare debiti, pubblici e privati, inestinguibili.

A sei anni di distanza, la Russia è stata chiamata ad affrontare una nuova minaccia ai propri confini. Nel 2008, verso la fine del mandato di George W. Bush, forze corazzate russe ridimensionarono drasticamente i deliri di onnipotenza del presidente georgiano Mikheil Saakashvili, il quale, come culmine della propria linea apolitica anti-russa, aveva attaccato le regioni autonome a maggioranza russa di Abkhazia ed Ossezia del Sud.

Come Julia Tymoshenko, anche Saakashvili aveva repentinamente scalato i ranghi del potere grazie ad una “rivoluzione colorata” modellata in base ai criteri indicati all’interno del celeberrimo manuale Sharp, patrocinata e finanziata generosamente da Washington e “preparata” sul campo dal nugolo di Organizzazioni Non Governative penetrate entro i confini nazionali. E come accadde in Georgia nel 2008 con la caduta di Edouard Shevardnadze, in queste ultime settimane le nutrite componenti russofobe che popolano le aree occidentali dell’Ucraina hanno creduto di aver individuato una falla nell’“ombrello” attraverso cui la Russia gestisce la propria sfera di influenza per alzare il tiro tentando di deporre con la violenza (fattore di diversità rispetto alla “Rivoluzione delle Rose”) il presidente democraticamente eletto Viktor Yanukovich. E come nel 2008, Mosca ha dapprima atteso pazientemente il dipanarsi degli eventi (forse in attesa della conclusione delle Olimpiadi invernali di Sochi) per poi agire con decisione impiegando le proprie forze armate. Il Cremlino ha ostentato una certa freddezza di fronte alle prime manifestazioni di Kiev, in attesa che i principali movimenti che guidavano la protesta – Ukraїns’kyj Demokratyčnyj Al’jansza Reformy (Alleanza Democratica Ucraina per la Riforma, cui appartiene l’ex pugile filo-tedesco di Vitalij Klitchko), Svoboda (Libertà), Pravi Sektor (Ala Destra) e Spilna Prava (Causa Comune) – mostrassero il loro reale volto e che la minoranza russofona prendesse una chiara posizione al riguardo. Mentre, una volta rovesciato Yanukovich, i taciti ammiccamenti alla NATO lanciati dal governo ad interim si trasformavano in dichiarazioni ufficiali, e il furore anti-russo che anima gli esponenti di Svoboda e di altre fazioni spingeva gli oltre 20 milioni di russi d’Ucraina a non riconoscere il nuovo esecutivo guidato dal banchiere Oleksandr Turchynov, Putin foraggiava le milizie filo-russe delle regioni orientali. Successivamente, Mosca ha inviato proprie armate in Crimea, incoraggiando, con la presenza diretta di personale russo, centinaia di defezioni nell’esercito ucraino (tra le quali spicca quella del comandante in capo della Marina ucraina Denis Berezovskij, il quale ha giurato fedeltà alle autorità filo-russe della Crimea) che hanno notevolmente ingrossato i ranghi dello schieramento facente capo al Cremlino. La flotta russa del Mar Nero, inviata dal Cremlino allo scopo specifico di presidiare il porto di Sebastopoli, avrebbe presentato un ultimatum (poi smentito da Mosca) alle forze ucraine in Crimea, intimando la resa.

Le manovre della NATO

Come ha correttamente osservato (tra tante esternazioni alquanto discutibili) il politologo Edward Luttwak (1), la pronta reazione del Cremlino dimostra che Mosca era preparata ad affrontare una minaccia simile, vista e considerata la straordinaria attività della NATO lungo i confini geografici russi. Nel maggio 2013 il governo di Bucarest ha infatti autorizzato Washington ad usufruire del territorio rumeno per dislocarvi missili mobili di tipologia SM-3 e, susseguentemente, il medesimo permesso è stato accordato dalla Polonia, in cui verranno installate numerose batterie di missili Patriot. Mosca ha agito con prudenza, inoltrando alle autorità statunitensi la richiesta relativa alla stesura di un trattato con la NATO che stabilisse vincoli di natura legale rispetto alle modalità di dispiegamento dello “scudo anti-missile” e specificasse numero, tipologia e luogo di installazione di missili e radar. Washington ha opposto un secco rifiuto, incaricando il segretario della NATO Anders Fogh Rasmussen di argomentare tale decisione facendo leva su concetti vacui e intangibili come la “fiducia reciproca” che dovrebbe animare il rapporto tra NATO e Russia allo scopo di archiviare definitivamente il clima “da Guerra Fredda” malauguratamente calato sullo scenario internazionale nel corso degli ultimi anni. Una “fiducia” che Rasmussen esorta Mosca ad accordare nonostante Obama abbia palesemente ignorato le rimostranze del Cremlino inviando nelle acque del Mar Nero l’incrociatore Monterey munito del sofisticato sistema di combattimento Aegis – sviluppato dalla Lockheed Martin, capace di rielaborare i dati captati dai radar incrociandoli con le informazioni contenute all’interno di un vasto database aggiornato di volta in volta – affinché prendesse parte all’esercitazione militare “Sea Breeze 2011″, congiunta con l’Ucraina. Oltre che nel Mar Nero, l’attività militare della NATO si è concentrata presso le repubbliche baltiche di Estonia, Lettonia e Lituania, con le esercitazioni “Open Spirit” del maggio 2012 e “Baltops” e “Saber Strike” del giugno 2012. Al summit della NATO tenutosi a Chicago nel maggio 2012 è stato inoltre annunciato che la «Missione di polizia aerea negli Stati baltici continuerà» (2), ossia che unità aeree a duplice capacità convenzionale e nucleare targate NATO verranno permanentemente dislocate nell’aeroporto militare lituano di Zokniai. Il Mar Baltico viene selezionato per ospitare l’esercitazione “Steadfast Jazz”, volta ad incrementare la capacità dell’Alleanza di «Effettuare più ampie operazioni congiunte di gestione delle crisi» (3). E mentre il ministro degli esteri Sergeij Lavrov condannava l’episodio, chiarendo che «La parte russa ha più volte sottolineato che non lascerà senza attenzione la comparsa nelle immediate vicinanze dei suoi confini degli elementi delle infrastrutture strategiche nordamericane che saranno considerati una minaccia alla sicurezza nazionale» (4), la Casa Bianca otteneva dal governo spagnolo l’assenso per dislocare nella base NATO di Rota, in Andalusia, navi da guerra dotate del medesimo sistema Aegis, destinate a rafforzare la presenza statunitense nel Mediterraneo e nell’Atlantico nord-orientale. A sgombrare ogni dubbio residuo in relazione alle intenzioni statunitensi è poi intervenuto il governo di Anakara, che nell’ottobre 2011 ha firmato un accordo in base al quale Washington otteneva l’autorizzazione per installare di un impianto radar di tracciamento dei missili nel distretto di Kuluncak, nella provincia di Malatya. Così come non stupisce che il Cremlino abbia risposto a tali manovre disponendo lo schieramento di missili tattici Iskander presso l’enclave di Kaliningrad, analogamente non deve destare perplessità il fatto che Mosca abbia adottato un simile atteggiamento di fronte alla crisi ucraina.

L’aspetto energetico

Le proteste indirizzate verso la Russia dalla NATO, dagli Stati Uniti e dai loro alleati non hanno inoltre assolutamente impedito alla Duma di autorizzare l’uso della forza in territorio ucraino finché la situazione socio-politica del Paese non torni alla normalità. La minaccia di disertare il G8 di Sochi, previsto per il giugno 2014, da parte di Barack Obama è stato accolta molto tiepidamente dai leader europei, rappresentanti di Paesi per i quali la Russia rappresenta un partner commerciale di prim’ordine, nonché una fonte imprescindibile di approvvigionamento energetico. È interessante notare che, nonostante la realizzazione del gasdotto Nord Stream (escogitato allo specifico scopo di aggirare Paesi politicamente instabili o nemici come Ucraina e Polonia) che collega l’enclave russa di Vyborg ai terminali tedeschi di Lubmin, l’Ucraina è comunque in grado di svolgere un ruolo importantissimo in chiave energetica, poiché il suo terreno è solcato da tubature che trasportano petrolio e gas naturale russo verso i mercati europei. Il che spiega parzialmente il forte sostegno finanziario accordato dagli Stati Uniti alle frange ribelli, che Washington ha ritenuto di poter controllare in funzione anti-russa. E spiega anche l’avanzata in Europa centro-orientale della compagnia statunitense Chevron, la quale, grazie allo sviluppo di specifiche tecnologie estrattive d’avanguardia (fracking), ha avviato i lavori di esplorazione e sfruttamento in regioni geografiche appartenenti proprio all’Ucraina occidentale, ma anche alla Romania e alla Polonia. Sempre Chevron, di concerto con ExxonMobil, ha inoltre implementato le fasi preliminari allo sfruttamento dei giacimenti “shale” off-shore del Mar Baltico. Lo sviluppo di simili giacimenti, appoggiato apertamente dall’Unione Europea dietro il pungolo statunitense, minaccia la posizione semi-monopolistica di cui gode Gazprom, grazie alla quale Mosca è in grado di esercitare una forte pressione sui centri decisionali europei. Per di più, la diversificazione delle forniture produrrebbe un calo dei prezzi, ripercuotendosi sull’economia nazionale russa basata su prezzi energetici alti e stabili.

L’inestricabile legame che unisce l’Ucraina alla Russia

L’affresco particolarmente schematico e fuorviante dipinto dal circuito informativo occidentale per delineare gli schieramenti politici ucraini, divisi manicheamente in “pro-occidentali” e “pro-russi”, ha accuratamente occultato una realtà ben differente.
Innanzitutto, la partnership con la NATO era stata stretta prima del 2004, quando al potere c’erano i cosiddetti “filo-russi”, con Leonid Kuchma alla presidenza e lo stesso Viktor Yanukovich a capo del governo. Solo in un secondo momento tale fazione, quando Yanukovich raggiunse la presidenza, Kiev dichiarò di non avere in programma l’adesione al Patto Atlantico. In secondo luogo, va sottolineato che il cosiddetto “europeismo” che molto frettolosamente è stato affibbiato ai rivoltosi ucraini non è altro che un riflesso determinato dall’animosità strisciante che un parte consistente della popolazione nutre nei confronti della Russia, come testimoniato dall’abbattimento delle numerose statue di Lenin disseminate in tutto il Paese, dal momento che Lenin rappresenta, nell’immaginario collettivo dei russofobi, la storica egemonia russa sull’Europa orientale, che nel 1917 determinò la capitolazione della resistenza menscevica impedendo l’indipendenza ucraina dalla nascente Unione Sovietica. La russofobia è indubbiamente condivisa delle frange cattoliche residenti nelle zone occidentali del Paese, che subiscono l’influenza culturale polacca e si pongono in netto antagonismo rispetto alla Russia, qualificata come storica potenza imperialistica responsabile di decenni di oppressione.
Tale orientamento politico trova l’opposizione frontale esercitata dalle corpose e preponderanti componenti russofone e ortodosse residenti nelle regioni più orientali, secondo le quali la naturale collocazione strategica dell’Ucraina, specialmente alla luce delle evidentissime affinità etno-culturali,  sia a fianco di Mosca. Esse considerano l’indipendenza nazionale alla stregua di una secessione forzata, che priverebbe lo spazio spirituale e geopolitico russo di una fondamentale ed imprescindibile componente.
L’evidente, inconciliabile discordanza tra le parti in conflitto rispecchia quindi la differente opinione che gli ucraini hanno riguardo al genere di rapporto che Kiev dovrebbe stringere con Mosca. Il che significa che la stessa definizione di identità nazionale elaborata tanto dai russofobi quanto dai russofili scaturisce da una diversa visione della Russia, e nasce proprio in contrapposizione ad essa. Il presunto anelito “europeista” che la maggior parte degli osservatori internazionali ritiene sia alla base delle sommosse non è altro che un semplice riflesso di questa profonda spaccatura, e il rinvio a tempo indeterminato della firma relativa all’associazione dell’Ucraina all’Unione Europea l’evento catalizzatore che ha portato le componenti russofobe a ritenere che la mancata adesione all’UE significasse di fatto un anschluss di Mosca nei confronti dell’Ucraina.
Tali componenti rifiutano la realtà fattuale, che dimostra in maniera limpida che l’inclinazione naturale della Russia non è affatto a favore dell’Unione Europea, ma riguarda essenzialmente lo sviluppo dei rapporti politico-economici con la Russia e con l’Unione Doganale (che raggruppa Russia, Bielorussia e Kazakistan) di cui Mosca rappresenta il principale rappresentante. I dati dimostrano infatti che l’import-export con la Russia è cresciuto in maniera significativa dal 2005, quando nel ponte di comando si trovava il tandem “pro-occidentale” Yushenko-Tymoshenko. Il che dimostra come la propaganda giornalistica e le dichiarazioni di principio dei principali esponenti politici molto raramente rispecchi e tenga conto dell’effettiva realtà fattuale. La stessa Tymoshenko, elevata a paladina della libertà dal “ceto intellettuale” capitanato da Bernard Henry-Levy, deve le proprie fortune patrimoniali ai rapporti commerciali intessuti con la Russia.

Le esportazioni ucraine verso la Russia, che nel 2004 rappresentavano solo il 14% del totale, sono arrivate a coprire il 22% nel 2013, con un aumento del 60% circa in appena nove anni. L’economista Jacques Sapir ha brillantemente segnalato come l’intensificazione degli scambi con la Russia sia accompagnata da un parallelo aumento dell’export verso Bielorussia e Kazakistan, determinando il successo dell’Unione Doganale, ben lungi dall’esprimere il proprio potenziale.

L’Unione Europea, invece, è in gran parte composta da Paesi investiti dalla recessione e dalla diminuzione della domanda interna, che mai e poi mai riuscirebbero a sobbarcarsi i 30 miliardi di euro richiesti dall’esecutivo ad interim di Kiev per scongiurare la bancarotta nazionale.
Mosca dispone invece delle risorse necessarie per aiutare l’Ucraina, e non a caso aveva concordato un programma di acquisto di 15 miliardi di euro di bond ucraini (congelato con la nomina del governo provvisorio) e applicato un sostanzioso sconto sulle forniture di gas naturale (che rischia di essere sospeso, assieme al flusso di gas) messe a disposizione da Gazprom. L’obiettivo, in tutta probabilità, era quello di convincere Kiev ad aderire all’Unione Doganale. Malgrado «I saldi commerciali dei Paesi dell’Unione Doganale siano negativi nei confronti della Russia [naturalmente, viste le “diversità” di stazza e dal momento che dalla Russia acquistano energia] – osserva Jacques Sapir – (…), si deve rilevare che il saldo dell’Ucraina è dello stesso ordine di quello della Bielorussia. Questo significa che l’Ucraina, come gli altri Paesi, deve cercare di sviluppare il suo commercio con la Russia. Da questo punto di vista, l’adesione all’Unione Doganale rappresenta un importante progresso per le relazioni commerciali e potrebbe, nel tempo – e prendendo in considerazione la complementarietà esistente tra industrie russe e ucraine – consentire all’Ucraina di ripianare la sua bilancia commerciale. Inoltre, uno dei motivi del sostegno dell’Ucraina orientale al Presidente risiede proprio nell’importanza di questo scambio commerciale per le popolazioni dell’Est» (5).

L’abilità di Putin

Diversamente dai loro “colleghi” statunitensi, molti rappresentanti europei a partire dal Cancelliere Angela Merkel comprendono la complessità storica e geopolitica di cui occorre giocoforza tenere conto nel momento in cui si approccia a questioni riguardanti la sfera d’influenza russa, appartenente all’Unione Sovietica fino a non molti anni fa. È per questo che l’alto funzionario cinese Wang Yi ha comunicato a Sergeij Lavrov che la Cina appoggia la posizione assunta dalla Russia, nnostante Pechino abbia numerosi interessi da difendere in Ucraina (tra i quali spicca l’acquisto massiccio di terreni fertili da destinare all’agricoltura). Ed è sempre per questa ragione, oltre che per i noti interessi economici, che proprio la Merkel ha mitigato gli slanci avventuristici di alcuni rappresentanti della NATO per imporsi come mediatrice con il Cremlino, negoziando direttamente con Putin i termini di un accordo che sembra assicurare numerosi vantaggi alla Russia. In primo luogo, Putin ha assestato un altro colpo alla credibilità internazionale degli Stati Uniti, già gravemente danneggiata tanto dall’avventurismo aggressivo che contraddistinse la politica estera condotta dall’amministrazione guidata da George W. Bush quanto dall’estrema ambiguità tradizionalmente democratica che ha raggiunto il proprio culmine con la crisi siriana, che potrebbe portare gli europei a indebolire il legame che li relega alla subalternità rispetto agli Stati Uniti. Come nel 2008, Washington ha ampiamente sottovalutato l’abilità strategica e il sangue freddo di Vladimir Putin, che nell’arco di poche ore è riuscito a rovesciare quella che molti osservatori avevano considerato una posizione di debolezza. Sedendosi al tavolo delle trattative con i propri uomini a presidiare la Crimea e con un numero crescente di regioni che si apprestano ad indire referendum aderire alla Federazione Russa, Putin si è arroccato su una posizione di forza che obbligherà le controparti ad offrire qualcosa di consistente per raggiungere un accordo. La convinzione con cui Mosca sta conducendo la trattativa ha portato la Merkel a rispolverare il “cerchiobottismo” (6) che da anni caratterizza l’ondivago approccio tedesco nei confronti di USA e Russia confidando ad Obama di non essere sicura che Putin «Stia mantenendo il senso dalla realtà» (7).
La fermezza con cui il Cremlino ha fatto valere le proprie posizioni a livello internazionale e l’abilità con cui ha gestito le crisi georgiana, siriana ed ucraina testimoniano in maniera lampante come la Russia stia rapidamente recuperando le posizioni perdute con il crollo dell’Unione Sovietica e con le disastrose politiche filo-occidentali condotte dapprima da Mikheil Gorbaciov, e successivamente da Boris El’cin e dalla cerchia oligarchica sua sostenitrice.

Note

1) “Il Messaggero”, 2 marzo 2014.
2) “Il Manifesto”, 30 maggio 2013.
3) Ibidem.
4) “Georgia Times”, 11 luglio 2011.
5) Jacques Sapir, Ukraine: an update, “RussEurope”, 24 febbraio 2014.
6) A questo proposito, è bene rileggere ciò che ha scritto l’analista William Engdahl: ««La politica estera tedesca esita tra i legami intrecciati con il vecchio occupante statunitense del XX Secolo da una parte e, dall’altra, i suoi interessi economici comuni con il suo partner storico, la Russia. Gerhard Schröder incarna questo dilemma. Vecchio cancelliere atlantista, è oggi padrone di un consorzio russo. Sul piano geopolitico, questa contraddizione si concentra a Lubmin (vicino a Rostock), terminale del gasdotto russo-tedesco. Nella storia della Repubblica Federale Tedesca del dopoguerra, i cancellieri tendono a sparire quando si legano ad obiettivi politici che si discostano troppo dall’ordine del giorno, su scala mondiale, di Washington» (William Engdahl, The new geopolitical importance of Lubmin, “Réseau Voltaire”, 10 luglio 2010).
7) “Corriere della Sera”, 3 marzo 2014.

Quello dell’Estremo Oriente è il più grande degli otto distretti federali russi. Al suo interno troviamo quattro province (oblasti), di cui una autonoma (la Provincia Autonoma degli Ebrei, creata negli anni Trenta da Stalin per deportarvi gli Ebrei dell’Unione Sovietica), un circondariato autonomo, tre territori (kraja) e una Repubblica, la Sacha-Jacuzia. Nel distretto troviamo un’ampia gamma di ambienti naturali, dalle foreste temperate della costa pacifica alla tundra dell’estremo nord, passando per la taiga siberiana e i vulcani della Kamčatka. Non meno variegata è la sua popolazione, composta in gran parte da Russi etnici ma con una forte presenza di gruppi minoritari. Tra questi ultimi troviamo soprattutto etnie indigene, come gli Jacuti o Sacha (il più settentrionale dei popoli turchi), gli Ainu, gli Evenki e i Čukči, ma non mancano comunità di deportati (come i Coreani di Sachalin, discendenti dei Coreani coartatamente trasferiti sull’isola quando questa si trovava sotto la dominazione giapponese) e di immigrati, tra cui una crescente comunità cinese. La regione, tuttavia, è nell’insieme sostanzialmente spopolata, e i suoi abitanti (circa 6.300.000 nel 2013) sono peraltro in calo a dispetto di una bilancia demografica leggermente positiva.

Ma l’Estremo Oriente russo è tutt’altro che privo di opportunità. Il ruolo della regione nel complesso dell’economia statale è ancora trascurabile, ma la sua crescita non si è arrestata neanche durante la dura crisi del 2009, quando il suo PIL è aumentato dell’1,5% a fronte di un calo del 7,6% a livello nazionale (1). Tradizionalmente i maggiori interessi nell’area sono legati alle risorse minerarie, soprattutto petrolio, gas naturale, oro e diamanti, ma oggi la sua maggiore ricchezza è probabilmente la posizione geografica, a breve distanza tanto da due potenze economiche ormai affermate (Giappone e Corea del Sud) quanto da una terza, la Cina, che pur avendo un PIL pro capite nettamente inferiore a quello russo ha un’economia in forte crescita – sebbene non più ai tassi a due cifre a cui siamo stati abituati per molti anni – e attualmente è la seconda potenza economica mondiale. Più distanti, ma comunque non eccessivamente, troviamo altre economie asiatiche emergenti, come l’Indonesia, la Malaysia, il Vietnam e l’India. Il Pacifico, secondo non pochi analisti, nei prossimi decenni potrebbe diventare il nuovo epicentro dell’economia mondiale spodestando l’Atlantico, e per la Russia perdere questo treno potrebbe rivelarsi un errore fatale. Dopotutto, secondo alcune stime, se solo il 2% delle importazioni totali dei Paesi dell’Asia Orientale passasse attraverso l’Estremo Oriente russo, l’economia della regione crescerebbe a un tasso annuo del 6% (2).

Per anni questo distretto è stato di fatto abbandonato a sé stesso, la sua popolazione emigrava per via della deindustrializzazione e dell’oblio delle autorità centrali, e chi rimaneva spesso si cullava nelle nostalgie del socialismo reale, o peggio si abbandonava all’alcolismo. Ma l’attenzione del governo nazionale per la regione è oggi in crescita: già nel 2000 fu istituito il Ministero per lo Sviluppo dell’Estremo Oriente, e da allora gli stanziamenti annuali per la regione sono aumentati dai 35 milioni di dollari dei primi anni Duemila ai 2,3 miliardi del 2012 (3). E, sempre nel 2012, Vladivostok ha ospitato il 24°forum dell’APEC (Associazione per la Cooperazione Economica dell’Asia-Pacifico), beneficiando, a seguito dell’organizzazione dell’evento, della costruzione di alcune importanti opere pubbliche, come recentemente si è assistito anche per Soči. L’aeroporto è stato potenziato con un nuovo terminal, sullo Zolotoj Rog (4) è stato costruito uno spettacolare ponte sospeso e un altro, il Ponte di Russia (Russkij Most), ha visto la luce tra la terraferma e l’Isola Russa, nella quale si è svolto il vertice.

Il rischio di ripetere i fallimenti del passato, però, è ben presente. Già nel 1959, dopotutto, l’allora Segretario Generale del Partito Comunista sovietico Nikita Chruščëv, durante una visita a Vladivostok, aveva promesso ai suoi abitanti di rendere la città “migliore di San Francisco”. La visita di Chruščëv fu seguita dall’arrivo di ingenti stanziamenti, ma purtroppo la maggior parte di questi finirono nella costruzione di “chruščëvki” (5) e di una funicolare vagamente ispirata al celebre cable car di San Francisco. Il “socialismo reale” è ormai un ricordo del passato, ma non la grandeur delle dichiarazioni dei politici locali e nazionali. A più di cinquant’anni dall’arrivo di Chruščëv a Vladivostok, infatti, il Ministro per lo Sviluppo dell’Estremo Oriente Aleksandr Galuška ha annunciato la creazione di Zone Economiche Speciali (in seguito ZES) e di parchi industriali, tecnologici ed agricoli, “al fine di rendere l’Estremo Oriente russo più attraente di Hong Kong o Singapore per gli investimenti” (6). Va detto, comunque, che i progetti sono oggi più seri: le strutture sull’Isola Russa che hanno ospitato il vertice dell’APEC, ad esempio, attualmente accolgono il campus dell’Università Federale dell’Estremo Oriente, e il governo russo, in generale, sembra essere seriamente intenzionato a trasformare non solo questo distretto, ma l’intero Paese in una meta attraente per gli investimenti stranieri. E questa politica ha iniziato a dare i propri frutti: nel 2013, infatti, il Paese ha guadagnato ben diciannove posizioni nella classifica Doing Business pubblicata attualmente dalla Banca Mondiale, e l’obiettivo di raggiungere il ventesimo posto entro il 2018 posto dal governo russo non sembra più così irrealizzabile (7).
Non deve sorprendere se l’interesse internazionale per l’Estremo Oriente russo sia attualmente in crescita, come dimostrato soprattutto dal boom degli investimenti. Sotto questo punto di vista i più attivi sono senza dubbio i Cinesi, e malgrado non manchino i timori che la loro influenza nella regione possa diventare eccessiva, questa è in realtà una delle non troppe aree dove gli investimenti provenienti dal fu Celeste Impero sono incondizionatamente accolti a braccia aperte. Oltre che nel settore minerario e in quello degli idrocarburi, gli imprenditori cinesi sono particolarmente attivi nell’agricoltura: nel Territorio Litoraneo, dove si trova Vladivostok, circa seimila chilometri quadrati di terra (pari a poco meno del territorio del Friuli-Venezia Giulia) sono di proprietà cinese, e alcune delle aziende agricole da essi gestite esportano in tutta la regione dell’Asia-Pacifico. Non pochi, poi, sono i cittadini cinesi che lavorano nell’Estremo Oriente russo, dove gli stipendi sono più alti che nella madrepatria, sebbene solo pochi di loro abbiano scelto di stabilirsi permanentemente in Russia (8).

L’impetuosa crescita dei rapporti economici tra la Russia e la Cina è favorita anche dalla crescente cooperazione in ambito monetario. Nel 2009 è stata introdotta la convertibilità diretta tra il rublo e lo yuan, e in Russia quella cinese è oggi la terza valuta di riserva in ordine di popolarità dopo il dollaro e l’euro. Dal novembre 2013 i cittadini russi possono visitare senza bisogno di visto Suifenhe, paese di frontiera della Repubblica Popolare a circa 200 chilometri da Vladivostok, e oggi possono fare acquisti pagando in rubli e non in yuan. Suifenhe, così, è diventata la prima città del fu Celeste Impero a consentire la circolazione di una valuta straniera (9). Il più importante accordo tra Russia e Cina firmato negli ultimi anni, però, è quello sottoscritto nel 2010, con cui il colosso petrolifero russo Rosneft’ si impegna a vendere una quantità complessiva di 300 milioni di tonnellate di petrolio alla Cina nei successivi vent’anni e a costruire una raffineria a Tientsin, non lontano da Pechino (10).
Gli investimenti nell’Estremo Oriente russo, però, non vengono solo dalla Cina, sebbene attualmente sia quest’ultima a fare la parte del leone. Anche per evitare un’eccessiva dipendenza dal proprio potente vicino, le autorità russe stanno cercando di attrarre investimenti anche da altri Paesi, in particolare Giappone e Corea del Sud. Allo stato presente, molti di essi riguardano il settore degli idrocarburi. due dei quattro azionisti della Sakhalin Energy Company Ltd., che gestisce i giacimenti di petrolio e gas dell’Isola di Sachalin, sono le società giapponesi Mitsubishi e Mitsui (11). I giacimenti servono soprattutto i mercati giapponesi e sudcoreani, e al momento il gas di Sachalin viene esportato soprattutto in forma liquefatta; è però in fase di progettazione una condotta che collegherà Sachalin alla Prefettura di Ibaraki, non lontano da Tokyo (12). Ma anche da parte di Giapponesi e Sudcoreani non manca un certo interesse per altri settori. Nel dicembre scorso, ad esempio, un istituto di credito giapponese ha richiesto l’istituzione di una ZES agricola tra la Regione Litoranea e la Provincia di Chabarovsk, stimolato dalle condizioni fiscali alquanto vantaggiose previste dalla legislazione russa per questo tipo di aree: le tasse sui profitti ammontano ad appena il 2% nei primi cinque anni per poi aumentare fino al 15,5% in quelli successivi, e le esportazioni sono esenti da dazi (13). Nel frattempo, la coreana Hyundai Electrosystems ha aperto uno stabilimento nei pressi di Vladivostok, che attualmente impiega circa trecento lavoratori altamente specializzati sia russi sia coreani (14), mentre in Siberia una start-up agricola ha affittato circa centomila ettari di terra per impiantarvi alcune colture, soprattutto soia. Tra gli altri progetti ricordiamo il potenziamento del Porto di Vanino, non lontano da Chabarovsk (il capoluogo del Distretto Federale) e la costruzione di cantieri navali nello stesso (15). Una certa attenzione per la regione è stata espressa anche da alcuni potenziali investitori indiani (16).
Ma, per i capitali stranieri, il clima non è sempre business friendly. La situazione è senza dubbio in miglioramento, ma l’Estremo Oriente russo è ancora lontano dal trasformarsi in una nuova Hong Kong o in una nuova Singapore come auspicato dai proclami ufficiali. Le autorità russe sono pienamente consapevoli del fatto che gli investimenti stranieri sono indispensabili per rilanciare la regione, ma ancora oggi gli ostacoli che questi ultimi devono affrontare sono numerosi. Uno dei principali, ad esempio, riguarda la manodopera, specie quella altamente specializzata e in settori come l’allevamento del bestiame: da un lato quella locale è scarsa, dall’altro la trafila per poter “importare” i lavoratori dal proprio Paese, o comunque assumere lavoratori stranieri, è piuttosto lunga. Un alto ufficiale sudcoreano afferma che sono ancora diverse le questioni in sospeso relative alla manodopera e alle formalità doganali da discutere con la controparte russa (17), mentre, per quanto riguarda il Giappone, la piena regolarizzazione dei rapporti commerciali con la Russia passa attraverso la risoluzione dell’ormai pluridecennale disputa delle Isole Curili. In generale, Giapponesi e Sudcoreani sembrano mostrare una certa cautela nell’avventurarsi nell’Estremo Oriente russo, e attualmente gli unici ad investire nella regione con entusiasmo sono i Cinesi (18). Da notare, poi, che tra questi ultimi non manca chi sembra vedere l’Estremo Oriente russo soprattutto come una riserva di materie prime, senza avere piani a lungo termine per il suo sviluppo. L’ex Ministro per lo Sviluppo dell’Estremo Oriente Viktor Išaev, ad esempio, ha affermato che molti commercianti cinesi acquistano grandi quantità di pesce in Russia a prezzi prestabiliti per poi lavorarlo in Cina, e che tutti i tentativi di spostare la lavorazione del pesce in Russia sono stati al momento inutili (19).
Ad essere in gioco non è solo lo sviluppo di quella che, fino a qualche anno fa, era una delle aree più depresse della Russia, ma la futura collocazione internazionale di Mosca tra Europa e Asia. Il rischio che la Grande Madre si ritrovi ad essere l’anello debole della catena in un asse russo-cinese è reale, così come tutt’altro che peregrina è la possibilità che la Russia diventi un semplice fornitore di materie prime di Pechino. E la posta in gioco è alta non solo per il Cremlino, per il quale l’assenza di una politica per l’Asia Orientale sarebbe un errore imperdonabile, ma anche per tutti quei Paesi interessati ad attuare una politica di contenimento nei confronti di una Cina sempre più assertiva nell’Estasia, primi tra tutti gli Stati Uniti. Durante la conferenza “Riprogettare il futuro dell’Eurasia: la Russia, la Cina e l’Unione Europea”, tenutasi a Washington il 25 settembre 2013, Rensselaer W. Lee, un prominente esperto di politiche eurasiatiche, ha affermato che “l’influenza economica cinese vivrà una crescita nei prossimi anni” e che, pertanto, è necessario che Stati Uniti, Giappone, Corea del Sud e anche i Paesi dell’Unione Europea investano nella regione al fine di rafforzare la propria influenza culturale, economica e politica nella stessa. Per Lee “il fine della strategia non è quello di cacciare la Cina dalla regione, bensì di portarvi l’Occidente”, ma è molto difficile credere che quello di contenere l’influenza cinese nell’Estremo Oriente russo, e in generale in Russia, non rientri tra gli obiettivi principali della strategia. Lo stesso Lee, nel corso della conferenza, ha affermato che i Paesi occidentali, il Giappone e la Corea del Sud dovrebbero sfruttare i loro vantaggi nei confronti dei Cinesi, in primis quelli tecnologici (20).
Come è noto, negli ultimi anni l’epicentro degli interessi statunitensi si sta spostando dal Medio Oriente, che ormai non pochi considerano una vera e propria trappola per gli Stati Uniti (21), all’Estremo Oriente, dove questi ultimi – con alterne fortune – stanno avviando una strategia di contenimento della Cina. Il successo di tale politica sarebbe molto improbabile senza l’appoggio russo, sia perché il Cremlino dispone di enormi risorse minerarie, sia in quanto esso è di fatto l’unico baluardo contro una possibile sinizzazione dell’Asia Centrale. Di tutto ciò sono pienamente consapevoli tanto i leader dei principali Paesi asiatici, molti dei quali non a caso accolgono Putin con tutti gli onori, quanto probabilmente lo stesso Obama. L’ipotesi della nascita di un asse russo-statunitense in funzione anticinese, però, attualmente è quantomeno improbabile: i conti in sospeso tra i due Paesi non mancano, e i numerosi “reset” annunciati da Obama e Kerry negli ultimi anni si sono inevitabilmente infranti con la permanenza di vecchie divergenze e la nascita di nuove (basti pensare alla ben nota situazione ucraina). La Russia, dal canto suo, è attualmente molto più orientata verso la Cina che non verso i suoi antagonisti, e uno degli interessi strategici comuni ai due Paesi è proprio la riduzione dell’influenza statunitense. La Cina promuove un’immagine sostanzialmente positiva del suo vicino settentrionale, e alla vigilia delle Olimpiadi di Soči, mentre la stampa occidentale era intrisa di reportage sull’omofobia in Russia e sui presunti disagi sostenuti da atleti e giornalisti in trasferta in Russia, in Cina i giornalisti elogiavano l’armoniosa convivenza tra i due Paesi (22).
Parlare di un’alleanza russo-cinese, tuttavia, è prematuro. Entrambi i Paesi, dopotutto, hanno ambizioni da grande potenza, in particolare la Cina, e le divergenze tra gli interessi strategici dei due Paesi non mancano. Tanto in Russia quanto in Cina non mancano le preoccupazioni che il loro partner possa diventare eccessivamente potente. La Russia, per esempio, ha rifiutato la proposta cinese di creare un’area di libero scambio tra i Paesi del Gruppo di Shanghai, mentre la possibile adesione all’Unione Doganale Eurasiatica del Vietnam – non propriamente uno Stato amico della Cina, malgrado una certa affinità culturale – è anche un mezzo per entrambi i Paesi per proteggersi dalla crescente influenza cinese. La Cina, dal canto suo, ha adottato la logica del divide et impera nei confronti di Russia e Giappone, e i loro faticosi ma fruttuosi tentativi di migliorare le proprie relazioni sono in parte una reazione a questa strategia (23). I miglioramenti sono stati manifesti soprattutto durante l’ultimo mandato presidenziale di Putin, e alcuni esperti ritengono che, nei prossimi mesi, il Giappone possa persino mitigare le proprie pretese sulle Isole Curili (24). Eventuali cambiamenti, tuttavia, sono tutt’altro che improbabili.
Secondo lo storico diplomatico ed esperto russo di politica estera Fëdor Luk’janov, la Russia dovrebbe rivolgere una maggiore attenzione nei confronti dei propri rapporti con i Paesi asiatici. Creare uno spazio economico dall’Europa all’Estremo Oriente, a suo avviso, è di gran lunga più importante della contesa con l’Europa per l’Ucraina o per qualunque altro Paese ex-sovietico, ricordando come la posta in gioco nell’Asia Orientale sia di gran lunga maggiore di quella in Europa (25). Per alcuni la Russia dovrebbe ufficialmente trasformarsi in un Paese asiatico e compiere un’operazione simile a quella compiuta da Pietro il Grande agli inizi del Settecento, ma in senso opposto, ossia spostare la capitale sulle rive del Pacifico. Ma una tale operazione incontrerebbe non pochi ostacoli: a prescindere dal fatto che ciò implicherebbe abbandonare il cuore economico, culturale e sociale della Grande Madre, molti Russi vedrebbero in maniera tutt’altro che positiva quella che di fatto sarebbe un atto di asianizzazione formale del Paese. Malgrado la maggior parte del territorio russo sia locato in tale continente, il Paese è a tutt’oggi una potenza di gran lunga più europea che asiatica, e anche la sua cultura, malgrado le sue influenze turche e mongoliche, è comunque sostanzialmente europea. Specie in virtù del peggioramento dei rapporti tra Europa e Russia e della forte dipendenza di quest’ultima nei confronti dei mercati europei per la vendita di petrolio e gas, rafforzare i propri legami con l’Estremo Oriente è una necessità per il Cremlino, ma per quanto uno spostamento del centro di gravità verso oriente potrebbe rivelarsi una mossa lungimirante, convincere la stragrande maggioranza della popolazione a cambiare i propri punti di riferimento è tutt’altro che facile. La Russia, dopotutto, potrà anche aver successo nel trasformare le sue regioni orientali in un eldorado, ma non pochi, se costretti a scegliere tra lo sviluppo dell’Estremo Oriente russo e la permanenza di Kiev sotto la sfera di influenza di Mosca, probabilmente sceglierebbero quest’ultima.

NOTE

1) www.gks.ru/free_doc/new_site/vvp/din98-10.xls

2) http://www.rg.ru/2013/11/01/plani-site-anons.html

3) http://rbth.ru/business/2013/02/09/russias_far_east_struggles_to_modernize_its_economy_22643.html

4) Lo Zolotoj Rog è un fiordo che divide Vladivostok in due parti e che prende il nome dal celeberrimo Corno d’Oro costantinopolitano.

5)Le chruščëvki (gioco di parole tra Chruščëv e truščovy, in russo “catapecchie”) sono case popolari costruite con materiali prefabbricati e facilmente deperibili.

6) http://www.rg.ru/2013/12/31/atr.html

7) http://www.doingbusiness.org/data/exploreeconomies/russia/

8) http://www.reuters.com/article/2013/12/22/us-china-russia-agriculture-insight-idUSBRE9BL00X20131222

9) http://www.kommersant.ru/doc/2364129

10) http://tengrinews.kz/russia/rossiya-uvelichit-eksport-nefti-v-kitay-cherez-kazahstan-v-2014-godu-229204/

11) http://www.sakhalinenergy.com/en/company/about_company/management_structure.wbp

12) http://www.energyglobal.com/news/pipelines/articles/Japanese_energy_companies_express_interest_in_Sakhalin_to_Hokkaido_gas_pipeline.aspx#.Uwg38IVkZpE

13) http://www.pravda.ru/economics/agriculture/farming/25-12-2013/1186722-japan-0/

14) http://www.zrpress.ru/markets/primorje_30.01.2013_59040_kompanija-khende-elektrosistemy-obosnovalas-v-arteme-na-novom-zavode.html

15) http://www.koreaherald.com/view.php?ud=20130609000328

16) http://www.asianage.com/ideas/russian-far-east-has-opportunities-india-676

17) http://www.koreaherald.com/view.php?ud=20130609000328

18) http://www.reuters.com/article/2013/12/22/us-china-russia-agriculture-insight-idUSBRE9BL00X20131222

19) http://rbth.ru/business/2013/02/09/russias_far_east_struggles_to_modernize_its_economy_22643.html

20) http://primamedia.ru/news/economics/09.12.2013/321074/dalniy-vostok-rossii-obladaet-ogromnim-ekonomicheskim-potentsialom-ekspert-iz-s.html

21) Secondo il Keiser Report, dal 1976 al 2013 gli Stati Uniti hanno speso ben 8 trilioni di dollari per la sicurezza dei Paesi del Golfo. Si tratta di una somma ciclopica, che secondo l’economista Roger Stern supera persino quanto speso dagli Stati Uniti per la Guerra Fredda (fonte: http://temi.repubblica.it/limes/il-2014-sara-un-anno-da-ricordare/56584 ).

22) http://temi.repubblica.it/limes/senza-obama-il-palcoscenico-di-sochi-2014-e-per-la-cina-di-xi/57837

23) http://www.foreignaffairs.com/articles/140288/fiona-hill/gang-of-two

24) http://www.dw.de/russo-japanese-ties-thaw-after-long-freeze/a-17375834

25) http://en.ria.ru/columnists/20131118/184783108/Uncertain-World-Russia-Shifting-the-Focus-from-Europe-to-Asia.html